09 12 2008

La 9 decembrie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunţat hotărârile Unistar Ventures GmbH c. Moldovei (cererea nr. 19245/03), Tudor-Auto S.R.L. (nr. 1), Triplu-Tudor S.R.L. şi Tudor-Auto S.R.L. (nr. 2) c. Moldovei (cererile nr. 36344/03, 36341/03 şi 30346/05) şi Avram c. Moldovei (cererea nr. 2886/05).

*  *  *

În cauza Unistar Ventures GmbH c. Moldovei, reclamantul, Unistar Ventures GmbH („UV”),  este o companie cu sediul în Germania.

La 3 martie 2000, UV a semnat un contract cu Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile („ASAC”), în temeiul căruia compania aeriană de stat Air Moldova urma să fie reorganizată într-o companie aeriană moldo-germană cu răspundere limitată cu denumirea Air Moldova S.R.L. („compania”). Guvernul Moldovei, reprezentat de ASAC, urma să contribuie cu MDL 31,025,504, reprezentând 51% din capitalul statutar, iar UV urma să contribuie cu USD 2,384,705 dolari SUA, reprezentând 49% din capitalul statutar. Compania nou-creată a fost declarată succesor de drept al companiei aeriene de stat Air Moldova.

La 12 iunie 2000 şi 13 iunie 2001, compania a primit de la UV şi/sau de la directorul său, prin intermediul Dresdner Bank, în trei tranşe, suma de USD 2,384,705.

La o dată nespecificată, compania a încheiat un contract cu producătorul brazilian de aeronave Embraer - Empresa Brasileira de Aeronáutica S.A. - pentru cumpărarea a două aeronave Embraer 145. Preţul aeronavelor era de aproximativ USD 39 milioane, din care 15% urmau să fie plătite de companie, iar restul urma să fie finanţat de către Dresdner Bank şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare („BERD”) prin intermediul unui credit acordat pe un termen de zece ani. La o dată nespecificată, compania a plătit un avans nerambursabil de aproximativ USD 3.7 milioane producătorului brazilian de aeronave.

După ce Partidul Comuniştilor din Republica Moldova a câştigat alegerile parlamentare, compania a început să întâmpine presiuni din partea diferitor organe de stat. Astfel, la întrunirea acţionarilor din 19 iunie 2002, folosind cele 51% din voturile sale, ASAC, în mod unilateral, a eliberat din funcţie directorul companiei Air Moldova.

La 26 iunie 2002, UV a intentat o acţiune civilă împotriva ASAC, susţinând că schimbarea directorului a fost contrară statutului companiei.

La 10 iulie 2002, ASAC a intentat acţiunea proprie împotriva lui UV, solicitând declararea nulă a contractului din 3 martie 2000, prin care a fost creată compania.

Judecătoria Economică a Republicii Moldova a conexat cele două acţiuni şi, la 6 august 2002, a hotărât în favoarea lui ASAC, ordonând rezilierea contractului prin care a fost creată compania. În dispozitivul hotărârii, Judecătoria Economică a indicat următoarele:

„Readucerea părţilor la situaţia iniţială se va efectua după o verificare de audit contabilă şi stabilirea cuantumului investiţiilor efectuate. Alineatul dat al hotărârii judecătoreşti se va executa de către Guvernul RM, Ministerul Finanţelor, Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile, cu participarea ÎCS „Unistar Ventures GmbH.”

Recursul lui UV a fost respins de către Curtea Supremă de Justiţie la 18 septembrie 2002. Hotărârea Judecătoriei Economice din 6 august 2002 a devenit irevocabilă şi, la scurt timp după aceasta, compania a fost reorganizată şi înregistrată din nou ca companie aeriană de stat, cu denumirea Air Moldova.

UV a solicitat de la Judecătoria Economică eliberarea titlului executoriu în baza hotărârii din 6 august 2002. La 21 noiembrie 2002, Judecătoria Economică a răspuns că niciun titlu de executare nu poate fi eliberat, deoarece executarea urma a fi efectuată doar în baza hotărârii din 6 august 2002.

În 2002, UV s-a adresat către ASAC şi Compania de Stat Air Moldova, Guvernului Republicii Moldova şi Ministerului Finanţelor, solicitându-le să se conformeze hotărârii judecătoreşti din 6 august 2002 şi să readucă părţile la situaţia în care s-au aflat înainte de încheierea contractului de asociere. Ministerul Finanţelor a răspuns la scrisoarea lui UV, indicând că, deoarece el nu era beneficiarul investiţiei, el nu putea să plătească.

La 18 mai 2004, Curtea de Apel Economică a susţinut că, în ceea ce priveşte restituirea investiţiilor făcute de UV, dispozitivul hotărârii din 6 august 2002 era suficient de clar şi că, deoarece instanţei de judecată nu i-au fost prezentate [în cadrul procedurilor] probele care ar stabili cuantumul exact al investiţiilor, o verificare de audit a fost dispusă pentru ca cuantumul lor să poată fi stabilit şi plătit înapoi lui UV.

La 28 decembrie 2005, ASAC a depus o cerere la Curtea de Apel Economică, solicitând modificarea textului hotărârii din 6 august 2002, susţinând că dispozitivul hotărârii diferă de cel pronunţat oral la 6 august 2002. La 30 decembrie 2005, Curtea de Apel Economică a admis cererea ASAC şi a modificat dispozitivul hotărârii, după cum a sugerat ASAC, excluzând cuvintele „audit” şi „cu participarea lui”.

La 6 aprilie 2006, Centrul Naţional de Expertize Judiciare a întocmit un raport „tehnic-ştiinţific”. Concluzia raportului a fost inter alia că UV a investit USD 2,384,705 în compania Air Moldova, dar, deoarece aceşti bani au fost plătiţi ca avans producătorului brazilian de aeronave, ei ar putea fi rambursaţi lui UV doar după ce Air Moldova îi va recupera sau când aeronavele Embraer vor fi livrate către Air Moldova. Mai mult, raportul constata că banii investiţi de UV nu au fost folosiţi de către Air Moldova în activitatea sa comercială şi că, prin urmare, UV nu putea pretinde la nicio parte din profitul realizat în perioada anilor 2000-2002 şi nu putea fi responsabilă de pierderile suportate.

În aprilie 2007, după ce cererea reclamantului a fost declarată admisibilă de către Curte, reclamantul şi Guvernul au hotărât să angajeze o companie de audit străină în vederea determinării sumei datorate companiei reclamante. La 21 septembrie 2007, Guvernul şi compania reclamantă au încheiat un contract cu compania Deloitte & Touche. La 23 aprilie 2008, Deloitte & Touche a emis un raport potrivit căruia investiţiile companiei reclamante constituiau USD 2,384,705 şi partea de profit a companiei reclamante la data de 25 septembrie 2002 constituia MDL 13,055,376 (EUR 984,108).

Reclamantul nu a fost despăgubit nici până în prezent.

În faţa Curţii, reclamantul a pretins că, prin neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive din 6 august 2002, a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 CEDO şi dreptul de a beneficia de bunurile sale, garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO.

Curtea a observat că neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 6 august 2002 s-a datorat, într-o mare măsură, faptului că Judecătoria Economică nu a indicat în hotărârea sa suma de bani care urma a fi plătită companiei reclamante, în pofida prevederilor art. 198 Cod civil. Curtea a menţionat că suma investiţiei iniţiale şi suma profitului companiei puteau fi uşor calculate şi precizate.

Hotărârea Judecătoriei Economice a fost redactată în aşa un mod încât executarea să depindă în întregime de dorinţa unei părţi la proceduri, şi anume a Guvernului. Guvernul nu putea fi obligat în niciun mod de către reclamant să execute hotărârea din 6 august 2002 prin simplul fapt că Judecătoria Economică a refuzat să elibereze titlul executoriu fără a oferi motivele legale ale refuzului său. Prin urmare, unicul mod de executare a hotărârii era executarea voluntară a acesteia de către Guvern.

Guvernul a decis să execute hotărârea şi să dispună un control de audit doar după ce cererea reclamantului i-a fost comunicată de către Curte. Totuşi, doar după ce cererea a fost declarată admisibilă, în februarie 2007, Guvernul a început să întreprindă acţiuni mai serioase în vederea executării hotărârii din 6 august 2002 şi a ajuns la un acord cu reclamantul de a angaja compania de audit Deloitte & Touche.

Curtea a menţionat că circumstanţele cauzei indică fără echivoc că iniţiativa de executare a procedurii stabilite în hotărârea din 6 august era în sarcina Guvernului, iar Guvernul a omis să o execute. Prin urmare, ingerinţa în drepturile reclamantului la protecţia proprietăţii sale a fost disproporţionată şi a avut loc violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO.

Având în vedere constatarea sa privind violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO, Curtea nu a considerat necesar de a examina separat pretenţia reclamantului în temeiul art. 6 § 1 CEDO.

Curtea a acordat reclamantului:

• EUR 6,700,000 cu titlu de prejudiciu material;
• EUR 3,000 cu titlu de prejudiciu moral şi
• EUR 9,855 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Reclamantul a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl Vitalie NAGACEVSCHI şi Andrei NĂSTASE, avocaţi din Chişinău.

*  *  *

În cauza Tudor-Auto S.R.L. (nr. 1), Triplu-Tudor S.R.L. şi Tudor-Auto S.R.L. (nr. 2) c. Moldovei, reclamanţii, Triplu-Tudor S.R.L. şi Tudor-Auto S.R.L., sunt 2 companii de asigurare din Republica Moldova.

La 10 iunie 1997, Guvernul a adoptat hotărârea nr. 533, potrivit căreia companiile de asigurare urmau să se conformeze unor formalităţi şi să obţină noi certificate de înregistrare înainte de 1 august 1997. La 31 iulie 1997, companiile reclamante au depus cereri la Serviciul de Stat pentru supravegherea asigurărilor pe lângă Ministerul Finanţelor („Serviciul”), împreună cu documente ce probau creşterea capitalului statutar, solicitând eliberarea noilor certificate pentru activitatea de asigurare. În urma refuzului Serviciului de a elibera noile certificate, companiile reclamante au iniţiat proceduri judiciare.

La 31 martie 1998, Judecătoria Economică a admis pretenţiile reclamanţilor şi a obligat Serviciul să le elibereze noile certificate. La 15 aprilie 1998, companiilor reclamante le-au fost eliberate titluri executorii în care era indicat că acestea urmau a fi executate imediat. Cererea de apel a Serviciului a fost respinsă de către Curtea de Apel Economică la 24 iunie 1998.

La 24 ianuarie 2001, Serviciul a eliberat reclamanţilor certificate noi, însă acestea nu au fost semnate de către ministrul Finanţelor şi, din acest motiv, ele nu aveau putere juridică.

Hotărârile din 31 martie 1998 nu au fost executate până în prezent.

Concomitent cu aceste proceduri, în aprilie 2000, o persoană, T.P., care pretindea a fi deţinător a 50% de acţiuni ale companiei reclamante, a depus o cerere de participare în calitate de intervenient la procedurile care s-au finalizat cu hotărârea definitivă din 31 martie 1998. Printr-o hotărâre definitivă din 20 septembrie 2000, Curtea de Apel Economică a respins pretenţiile lui T.P. ca nefondate.

La 6 octombrie 2003, T.P. a depus la Curtea de Apel Economică o cerere de revizuire a hotărârii judecătoreşti din 31 martie 1998. Pretenţiile sale au fost respinse la 8 decembrie 2004. La 31 martie 2005, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul lui T.P. şi a dispus reexaminarea cauzei. Rezultatul redeschiderii procedurilor nu este cunoscut.

În faţa Curţii, reclamanţii au invocat violarea art. 6 § 1 CEDO şi a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO în urma neexecutării hotărârii judecătoreşti din 31 martie 1998, precum şi violarea art. 13 CEDO prin lipsa recursurilor efective privind neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive. De asemenea, Tudor-Auto S.R.L. s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 CEDO, de casarea abuzivă, la 31 martie 2005, a hotărârii din 31 martie 1998.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO în privinţa lui Triplu-Tudor S.R.L. în ceea ce priveşte neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive din 31 martie 1998.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO în privinţa lui Tudor-Auto S.R.L. în ceea ce priveşte neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive din 31 martie 1998, precum şi privind casarea ulterioară a acestei hotărâri la 31 martie 2005.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO. Curtea a notat că imposibilitatea companiilor reclamante de a avea certificate de înregistrare a constituit o ingerinţă în dreptul lor la protecţia proprietăţii, iar această ingerinţă a încălcat balanţa echitabilă între interesele companiilor reclamante şi alte interese implicate.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 13 CEDO combinat cu art. 6 § 1 CEDO. Curtea a notat că, în ceea ce priveşte art. 426 al fostului CPC, „chiar dacă presupunem că reclamantul ar fi depus recurs împotriva actelor executorului judecătoresc şi ar fi obţinut o hotărâre care să confirme că neexecutarea a fost ilegală conform dreptului naţional, o astfel de acţiune nu ar fi obţinut nimic nou, singura consecinţă fiind eliberarea unui alt titlu executoriu care ar permite executorului judecătoresc să continue executarea hotărârii” (a se vedea Popov v. Moldova (nr. 1), cererea nr. 74153/01, § 32, 18 ianuarie 2005). Pentru aceleaşi motive, Curtea a considerat că art. 20 din Constituţia Republicii Moldova, care prevede un drept general de acces la justiţie, nu oferă reclamanţilor un recurs efectiv.

În ceea ce priveşte satisfacţia echitabilă, companiile reclamante Tudor-Auto S.R.L. şi Triplu-Tudor S.R.L. au solicitat MDL 119,840,000 (EUR 7,531,186) şi, respectiv, MDL 291,039,000 (EUR 18,289,961) cu titlu de prejudicii materiale suferite în urma neexecutării hotărârilor judecătoreşti în favoarea lor. Curtea a considerat că această chestiune nu este gata pentru a fi decisă şi a rezervat-o pentru o hotărâre separată.

Reclamanţii au fost reprezentaţi în faţa Curţii de către dl Vitalie NAGACEVSCHI, avocat din Chişinău.

*  *  *

În cauza Avram c. Moldovei, reclamanta, Natalia AVRAM, în 1996, a primit de la autorităţile locale din satul Alexandreni un lot de pământ pe care ea îl foloseşte până în prezent.

Deoarece ei nu i s-a eliberat un titlu de autentificare a dreptului de deţinător al lotului de teren, în decembrie 2003, ea s-a adresat autorităţilor cu o cerere în acest sens. În februarie 2004, cererea sa a fost respinsă. Ulterior, reclamanta a iniţiat proceduri judiciare. La 9 iunie 2004, Judecătoria Sîngerei a admis pretenţiile reclamantei şi a dispus ca autorităţile locale sa elibereze reclamantei titlul de autentificare a dreptului deţinătorului de teren. Hotărârea nu a fost contestată şi a devenit irevocabilă. Reclamanta a obţinut titlul executoriu şi, la 19 iulie 2004, l-a depus la Departamentul de Executare a Deciziilor Judiciare („DEDJ”).

La 27 iulie 2004, autorităţile locale şi-au anulat propria decizie din 20 februarie 2004, însă reclamanta nu a fost informată despre aceasta. Reclamanta a obţinut înregistrarea titlului său de deţinător de terenuri la 30 mai 2006.

În faţa Curţii, reclamanta a invocat violarea art. 6 § 1 CEDO în urma neexecutării hotărârii judecătoreşti din 9 iunie 2004.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO. Curtea a considerat că decizia din 27 iulie 2004 a constituit o conformare formală cu hotărârea din 9 iunie 2004. Curtea a notat că reclamanta nu a fost informată în modul potrivit despre decizia din 27 iulie 2004. Curtea a considerat că hotărârea din 9 iunie 2004 nu a fost executată pe deplin timp de aproximativ 18 luni. Ea a concluzionat că nu au existat motive rezonabile pentru termenul de informare a reclamantei despre decizia din 27 iulie 2004 şi că unica cauză a acestei întârzieri o constituie omisiunile diferitor organe de stat de a-şi executa obligaţiile în modul potrivit.

Reclamanta a prezentat cererea sa cu privire la satisfacţia echitabilă în afara termenului stabilit de Curte. Din acest motiv, şi având în vedere faptul că reclamanta s-a folosit de teren în această perioadă, Curtea nu a acordat nicio sumă cu titlu de satisfacţie echitabilă.

În faţa Curţii, reclamanta a fost reprezentată de către N. Malanciuc, avocat din Sîngerei.