13 11 2008

La 13 noiembrie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârile Malai c. Moldovei (cererea nr. 7101/06) şi Russu c. Moldovei (cererea nr. 7413/05).

*  *  *

În cauza Malai c. Moldovei, reclamantul Nicolai MALAI, a fost învinuit, la 28 noiembrie 2004, de pescuit ilegal şi de însuşirea ilegală a 73 kg de peşte.

La 21 decembrie 2004, într-o şedinţă închisă, Judecătoria Orhei a examinat o cerere de cercetare a reclamantului în stare de arest, pe care a admis-o din motivele că reclamantul şi-a schimbat adresa şi ar putea să comită alte infracţiuni. Nici reclamantul şi nici avocatul său nu au fost prezenţi la şedinţa de judecată şi ei au aflat despre mandatul de arest doar un an mai târziu, când reclamantul a fost reţinut.

La 22 decembrie 2005, aproximativ la ora 18:00, reclamantul a fost reţinut la domiciliul său din Chişinău şi dus la Judecătoria Orhei, unde judecătorul de instrucţie l-a văzut şi a confirmat mandatul de arest emis la 21 decembrie 2004. Reclamantul a fost dus la Izolatorul de detenţie provizorie (IDP) aal CPs Orhei.

Potrivit reclamantului, iniţial, el a fost ţinut circa 24 de ore într-o celulă mică numită „acvariu” care nu avea pat, scaun, veceu sau chiuvetă şi care era prevăzută pentru reţineri nu mai mult de 3 ore. Ulterior, el a fost transferat în celula nr. 9, care era suprapopulată, infestată cu insecte parazitare, se afla în subsol, fără geamuri şi ventilaţie. Becul electric era mereu conectat, însă era atât de slab încât era dificil de a distinge feţele codeţinuţilor. Reclamantul putea să doarmă doar o oră pe zi, deoarece în celulă nu erau paturi. În celulă nu era veceu, în schimb era o căldare care nu era separată de restul celulei. De asemenea, hrana era insuficientă şi de o proastă calitate.

La 4 ianuarie 2006, soţia reclamantului a angajat un avocat şi a aflat despre mandatul de arest din 21 decembrie 2004. La 5 ianuarie 2006, avocatul reclamantului a contestat arestarea la Curtea de Apel Chişinău. El s-a mai plâns de condiţiile inumane şi degradante de detenţie şi a solicitat compensaţii. La 13 ianuarie 2006, avocatul reclamantului a depus repetat cererea sa habeas corpus, precum şi o plângere privind violarea art. 3 CEDO. Plângerile nu au fost examinate niciodată de către Curtea de Apel Chişinău.

La 20 ianuarie 2006, mandatul de arest a expirat şi reclamantul a fost eliberat.

Procesul penal împotriva reclamantului s-a finalizat cu decizia Curţii de Apel Chişinău din 5 octombrie 2006, prin care reclamantul a fost obligat să plătească o amendă în mărime de MDL 3,000 (EUR 178 la acel moment).

În faţa Curţii, reclamantul a pretins violarea art. 3 CEDO (interzicerea torturii), deoarece el a fost deţinut în condiţii inumane şi degradante; violarea art. 5 § 3 CEDO (motivarea detenţiei) prin detenţia sa fără motive suficiente şi relevante pe durata arestului preventiv; violarea art. 5 § 4 CEDO (garanţii procedurale în cazul lipsirii de libertate) pe motiv că Curtea de Apel Chişinău nu a examinat cererea sa habeas corpus, precum şi violarea art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) combinat cu art. 3 CEDO, prin imposibilitatea de a se opune încălcării drepturilor sale garantate de art. 3 CEDO.

În observaţiile sale complementare din 24 mai 2007, Guvernul a prezentat Curţii o declaraţie unilaterală similară celei din cauza Tahsin Acar v. Turkey ((obiecţii preliminare) [GC], nr. 26307/95, ECHR 2003‑VI), prin care el a recunoscut violarea drepturilor reclamantului prevăzute de articolele 3, 5 şi 13 CEDO. Guvernul a propus să plătească reclamantului suma de EUR 2,000 cu titlu de compensaţii pentru orice daună materială şi morală, considerând că această sumă ar constitui o satisfacţie echitabilă în această cauză având în vedere intensitatea şi durata suferinţelor reclamantului, faptul că sănătatea reclamantului nu a fost afectată şi jurisprudenţa CtEDO în cauze precum Şarban v. Moldova (nr. 3456/05, 4 octombrie 2005) şi Becciev v. Moldova (nr. 9190/03, 4 octombrie 2005). Referitor la costuri şi cheltuieli, Guvernul a susţinut că reclamantul a beneficiat de asistenţă judiciară din partea Curţii şi că aceasta era suficient. Guvernul a invitat Curtea să radieze cererea de pe rol potrivit art. 37 CEDO.

Reclamantul nu a fost de acord şi a motivat că condiţiile de detenţie în IDP Orhei erau mai severe decât cele din Chişinău în cauzele Şarban şi Becciev. El a mai adus un exemplu din jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie (cauza lui D.G.), în care instanţa naţională a acordat reclamantului EUR 9,500 cu titlu de daune morale în urma casării unei hotărâri judecătoreşti şi EUR 1,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli. Potrivit reclamantului, violările în cazul său erau mult mai serioase şi avocatul a petrecut mai mult timp decât a petrecut avocatul în cauza adusă ca exemplu.

Curtea a notat că Guvernul a recunoscut violarea articolelor 3, 5 şi 13 CEDO şi a propus să acorde reclamantului compensaţii pentru prejudiciul moral. Având în vedere circumstanţele acestei cauze, Curtea a considerat că suma propusă de Guvern nu corespunde nivelului de suferinţă îndurată de reclamant. Prin urmare, Curtea a decis de a continua examinarea cauzei.

Curtea a respins pretenţia reclamantului de violare a art. 5 § 4 CEDO ca fiind incompatibilă cu competenţa sa ratione personae. Reclamantul s-a plâns prin prisma art. 5 § 4 CEDO de neexaminarea de către instanţele naţionale a apelului împotriva hotărârii de autorizare a mandatului de arest. Curtea a reiterat că art.  5 § 4 CEDO nu garantează dreptul de apel împotriva deciziilor de autorizare sau prelungire a detenţiei, această prevedere se referă la „proceduri”, şi nu la apeluri. Intervenţia unui organ este suficientă întru garantarea art. 5 § 4 CEDO, cu condiţia ca procedura să aibă un caracter judiciar şi să ofere individului garanţiile necesare (a se vedea Ječius v. Lithuania, nr. 34578/97, § 100, ECHR 2000-IX).

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO. Curtea a notat că toate pretenţiile reclamantului sunt concordante cu constatările CPT în rapoartele sale privind condiţiile de detenţie în instituţiile subordonate Ministerului Afacerilor Interne. Guvernul a negat cea mai marte a susţinerilor reclamantului, argumentând că rapoartele CPT erau depăşite şi că închisoarea a fost renovată cu o lună înainte de arestarea reclamantului. Totuşi, Guvernul nu a prezentat probe în susţinerea afirmaţiilor sale (spre comparaţie, Ostrovar v. Moldova, (nr. 35207/03, § 80, 13 septembrie 2005).

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 3 CEDO. În această cauză, referindu-se la standardele menţionate în cauzele Şarban şi Becciev, Curtea a notat că instanţele de judecată care au autorizat arestul preventiv al reclamantului nu au invocat motive suficiente şi relevante pentru detenţia reclamantului, instanţele naţionale doar citând temeiurile legale pentru arest. Guvernul nu a prezentat motive care ar permite Curţii să distingă această cauză de cauzele Şarban şi Becciev. Prin urmare, Curtea nu a găsit niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în acest caz.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 13 CEDO combinat cu art. 3 CEDO. Curtea a notat că această chestiune a fost examinată în alte cauze decise anterior (a se vedea Şarban v. Moldova, nr. 3456/05, 4 octombrie 2005, §§ 57-62; Holomiov v. Moldova, nr. 30649/05, §§ 101-107, 7 noiembrie 2006; Istratii and Others v. Moldova, nr. 8721/05, 8705/05 şi 8742/05, § 38, 27 martie 2007; Modârcă v. Moldova, nr. 14437/05, § 47, 10 mai 2007; şi Stepuleac v. Moldova, nr. 8207/06, § 46, 6 noiembrie 2007). De fiecare dată Curtea a concluzionat că remediile sugerate de Guvern nu erau efective. Această cauză nu constituie o excepţie şi este clar că art. 313 CPP nu este un recurs efectiv, ci mai degrabă oferă posibilitatea de a contesta acţiunile sau inacţiunile ofiţerilor de urmărire penală.

Curtea a acordat reclamantului EUR 3,500 cu titlu de daune morale şi EUR 1,500 (minus EUR 850 acordaţi pentru asistenţă judiciară) cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Reclamantul a  fost reprezentat la CtEDO de către dl Roman ZADOINOV, avocat din Chişinău.

*  *  *

În cauza Russu c. Moldovei, reclamanta, Alla RUSSU, la 23 septembrie 2004, a fost sancţionată pentru comiterea contravenţiei prevăzută de art. 174/1 § 4 din Codul cu privire la contravenţiile administrative („CCA”), prin participarea activă la o demonstraţie neautorizată şi amendată cu MDL 180 (EUR 12 la acel moment).

La 18 noiembrie 2004, Curtea de Apel Chişinău a examinat cererea de recurs a reclamantei în absenţa acesteia. Instanţa a notat că reclamanta a fost citată. Potrivit reclamantei, ea nu a fost citată şi a aflat despre decizia Curţii de Apel abia la 6 ianuarie 2005, când a întrebat la cancelarie despre cauza sa. Reclamanta a plătit amenda la 11 ianuarie 2005.

Practica naţională relevantă. În decizia sa din 25 aprilie 2007, în cauza civilă nr. 2ra-460/07, Curtea Supremă de Justiţie a respins pretenţia precum că recurenta a depus recursul cu depăşirea termenului limită stabilit prin lege. Instanţa a constatat că, deşi existau probe că instanţa a expediat o copie a hotărârii instanţei în adresa recurentei, în dosar nu erau probe care ar fi confirmat data înmânării. Astfel, recursul a fost considerat ca depus în termen, deşi a fost depus cu 26 de zile după ce instanţa a expediat recurentei copia hotărârii.

În faţa Curţii, reclamanta a pretins violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), pe motiv că a fost sancţionată în absenţa sa.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO.

Curtea a reiterat că, în cauza Ziliberberg c. Moldovei (nr. 61821/00, § 35, 1 februarie 2005), ea a constatat că art. 6 CEDO era aplicabil contravenţiei administrative prevăzute de art. 174/1 CCA. Curtea nu a avut vre-un motiv de a ajunge la o concluzie diferită în această cauză.

Guvernul a argumentat prin faptul că reclamanta a fost citată, dar ea nu s-a prezentat. Curtea a notat că în această cauză unica modalitate de a verifica dacă reclamanta a fost citată era registrul de ieşire a Curţii de Apel Chişinău. În acest sens, Curtea nu poate decât să noteze că, în practică, instanţele naţionale nu acceptă ca probă suficientă expedierea unei scrisori de către instanţe şi solicită dovezi de recepţionare (a se vedea „Practica naţională relevantă”).

Prin urmare, Curtea a constatat că nu a fost stabilit că reclamanta a fost citată corespunzător la şedinţa de judecată din 18 noiembrie 2004. Astfel, reclamanta nu a putut să exercite drepturile sale garantate de art. 6 CEDO. Nefiind citată pentru şedinţa de judecată, reclamanta nu a putut să-şi asigure apărarea şi nu a fost reprezentată de către un avocat.

Curtea a acordat reclamantei EUR 1,000 cu titlu de daune morale.

Reclamanta a  fost reprezentată la CtEDO de către dl Vitalie ZAMA, membru al organizaţiei obşteşti „Juriştii pentru drepturile omului”.