07 11 2008

La 4 noiembrie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârile Tudor-Comerţ c. Moldovei (cererea nr. 27888/04), Pânzari c. Moldovei (cererea nr. 27516/04) şi Boboc c. Moldovei (cererea nr. 27581/04).

*  *  *

În cauza Tudor-Comerţ c. Moldovei, la 11 iunie 1997, companiei reclamante Tudor-Comerţ la indicaţia Procuraturii municipiului Chişinău, i-a fost aplicat, de către Comisariatul de poliţie al sectorului Ciocana, sechestru pe bunurile sale, în valoare de MDL 11,750,000 (USD 1,059,340 la acea dată).

La 31 martie 1998, Judecătoria Economică de circumscripţie Chişinău a constatat că aplicarea sechestrului pe proprietatea companiei reclamante în valoare de MDL 11,750,000 a fost ilegală şi a dispus Comisariatului de poliţie Ciocana şi Procuraturii municipiului Chişinău să restituie proprietatea luată de la compania reclamantă. Hotărârea a devenit irevocabilă peste 15 zile.

După ce a obţinut acces la proprietatea sa, în septembrie 1998, compania reclamantă a angajat un expert în vederea evaluării bunurilor sale. Expertul a conchis că, deoarece încăperea în care a fost ţinută marfa nu a fost încălzită şi ventilată şi în încăpere erau şoareci, bunurile au fost deteriorate foarte tare şi valoarea lor la acea dată constituia MDL 74,158 (USD 6,685 la acea dată). Compania reclamantă a cerut Judecătoriei Economice de circumscripţie Chişinău schimbarea modului de execuare a titlului executoriu prin plata valorii iniţiale a proprietăţii sale.

La cererea Procuraturii Generale, la 19 decembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a ordonat reexaminarea cauzei. La 14 ianuarie 2003, cauza a mai fost trimisă spre reexaminare Judecătoriei Economice a Republicii Moldova.

La 15 ianuarie 2004, colegiul de recurs al Judecătoriei Economice nu a examinat apelul reclamantului din cauza neachitării taxei de stat în sumă de MDL 352,500 (EUR 21,021 la acea dată). Compania reclamantă a solicitat amânarea plăţii taxei de stat după examinarea cauzei din cauza stării financiare dificile, anexând documente bancare care certificau că nu avea bani în cont din 2002 şi a invocat dreptul de acces la justiţie. Instanţa a amânat plata taxei de stat până la 15 martie 2004. La această dată, colegiul de recurs al Judecătoriei Economice a refuzat examinarea apelului reclamantului din cauza neachitării taxei de stat.

La 6 mai 2004, Curtea Supremă de Justiţie a respins ca nefondat recursul companiei reclamante. Instanţa a constatat că argumentele reclamantului potrivit cărora instanţele inferioare nu au luat în consideraţie situaţia sa financiară dificilă erau nejustificate. Instanţa a notat că instanţele de judecată pot, dar nu sunt obligate, să amâne plata taxei de stat, potrivit art. 86 CPC, iar persoanele juridice nu pot fi scutite de la plata taxei de stat.

În faţa Curţii, compania reclamantă a pretins violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), deoarece dreptul său de acces la o instanţa judecătorească a fost limitat.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO.

Curtea a notat că este necesar de a examina dacă, la examinarea apelului şi recursului reclamantului, colegiul de recurs al Judecătoriei Economice şi Curtea Supremă de Justiţie au luat în consideraţie circumstanţele particulare ale cauzei, în primul rând abilitatea de a achita taxa de stat. Curtea a notat că doar Curtea Supremă de Justiţie a menţionat pretenţia reclamantului de incapacitate de achitare a plăţii de stat. Instanţa a constatat această pretenţie ca fiind nejustificată, dar nu s-a referit la nicio parte a hotărârilor instanţelor judecătoreşti inferioare în care ar fi fost examinată abilitatea reclamantului de a plăti taxa de stat. Nici Curtea Supremă de Justiţie nu a verificat acest aspect. Mai mult ca atât, Curtea Supremă de Justiţie a statuat expres că instanţele erau împiedicate prin lege de a scuti persoanele juridice de la plata taxei de stat. O astfel de interdicţie de blanchetă la acordarea scutirilor la plata taxei de stat ridică în sine o chestiune prin prisma articolului 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea Clionov c. Moldovei, hotărâre din 9 octombrie 2007, § 41). Curtea a mai notat că, potrivit materialelor dosarului naţional, compania reclamantă nu avea o activitate economică în acea perioadă şi, prin urmare, nu era capabilă de a plăti taxa de stat. Mai mult ca atât, cererea companiei era îndreptată împotriva pretinselor acţiuni ilegale ale organelor de stat, care practic au ruinat compania. Curtea a conchis că dreptul companiei reclamante de acces la o instanţă de judecată a fost limitat până la punctul în care a devenit iluzoriu.

Curtea a acordat reclamantului EUR 5,000 cu titlu de daune morale şi EUR 1,530 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Reclamantul a  fost reprezentat la CtEDO de către dl Vitalie NAGACEVSCHI, preşedinte al organizaţiei obşteşti „Juriştii pentru drepturile omului”.

*  *  *

În cauza Pânzari c. Moldovei, reclamantei, Larisa PÂNZARI, care lucra la S.A. Floare-Carpet, la 29 noiembrie 1999, o comisie medicală i-a acodat gradul doi de invaliditate şi i-a recomandat încetarea activităţii în cadrul fabricii de covoare din cauza condiţiilor de muncă care îi afectau sănătatea. După ce reclamanta a prezentat certificatul întreprinderii angajatoare, la 30 decembrie 1999, ea a fost concediată pe motivul că nu mai era capabilă de a lucra din starea sănătăţii.

Deoarece angajatorul a refuzat să modifice motivul concedierii în carnetul de muncă, la 7 februarie 2000, reclamanta a iniţiat proceduri judiciare. La 11 februarie 2000, Judecătoria sectorului Botanica a lăsat cererea reclamantei fără examinare. La 10 mai 2000, Tribunalul Chişinău a casat această hotărâre şi a dispus reexaminarea cauzei.

În urma reexaminării, la 31 ianuarie 2001, Curtea de Apel a Republicii Moldova a casat hotărârile instanţelor inferioare şi a dispus reexaminarea cauzei.

După cea de-a doua reexaminare, la 4 februarie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul angajatorului depus la 7 noiembrie 2003 împotriva deciziei Curţii de Apel Chişinău din 9 septembrie 2003 (care a fost primită prin poştă la 16 octombrie 2003), a casat hotărârile anterioare şi a respins toate pretenţiile reclamantei.

În faţa Curţii, reclamanta a pretins violarea art. 1 CEDO (obligaţia de a respecta drepturile omului), pe motiv că instanţele judecătoreşti naţionale nu au respectat drepturile sale prin prisma CEDO; violarea art. 6 CEDO (dreptul la un proces echitabil), în urma duratei excesive a procedurilor judecătoreşti, în urma examinării recursului angajatorului său depus în afara termenului de atac şi în urma adoptării unei hotărâri incorecte de către instanţele judecătoreşti; violarea art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) în conjuncţie cu art. 6 CEDO; precum şi violarea art. 14 CEDO (interzicerea discriminării) şi a Protocolului nr. 12 la CEDO, pe motiv de aplicare discriminatorie a legii în cauza sa.

Curtea a considerat că pretenţia reclamantei în privinţa art. 1 CEDO este mai degrabă o generalizare a altor pretenţii ale reclamantei şi ea nu a examinat această pretenţie separat.

Reclamanta s-a mai plâns de aplicarea incorectă a legii de către instanţele judecătoreşti naţionale. Curtea a reiterat că art. 6 § 1 CEDO garantează dreptul la un proces echitabil, dar nu stabileşte reguli de admisibilitate a probelor sau de apreciere a lor, ceea ce este de competenţa instanţelor naţionale. Curtea nu a găsit niciun motiv de a constata că hotărârile din această cauză au fost arbitrare. Astfel, această parte din cerere a fost respinsă ca fiind în mod vădit neîntemeiată, potrivit art. 35 §§ 3 şi 4 CEDO.

Reclamanta a mai pretins că Curtea Supremă de Justiţie a examinat recursul angajatorului său care a fost depus peste termen. Curtea a notat că, în timp ce vechiul CPC prevedea un termen de 15 zile pentru a depune o cerere de recurs, noul CPC care era în vigoare la momentul depunerii recusului de către angajatorul reclamantei, prevedea un termen limită de 2 luni. Recursul a fost depus la mai puţin de o lună şi, prin urmare, în cadrul termenului limită. Astfel, această parte din cerere a fost respinsă ca fiind în mod vădit neîntemeiată, potrivit art. 35 §§ 3 şi 4 CEDO.

Reclamanta a mai invocat aplicarea discriminatorie a legii în cauza sa. Curtea a considerat această pretenţie mai degrabă reiterează pretenţia privind inechitatea procedurilor şi a respins această pretenţie ca fiind în mod vădit neîntemeiată, potrivit art. 35 §§ 3 şi 4 CEDO.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO din cauza duratei excesiv de lungi a procedurilor în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale. Curtea a reiterat că durata rezonabilă a procedurilor trebuie să fie evaluată în lumina circumstanţelor cauzei şi a următoarelor criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi a autorităţilor relevante şi ceea ce era important pentru reclamant (a se vedea Cravcenco c. Moldovei, hotărâre din 15 ianuarie 2008, § 44).

În ceea ce priveşte complexitatea cauzei, Curtea a notat că instanţele judecătoreşti nu au solicitat efectuarea expertizei sau a altor modalităţi de probare care ar necesita mult timp. Probele administrate de către instanţe (documente şi 2 declaraţii ale martorilor) au fost la dispoziţia lor chiar de la început. Prin urmare, Curtea a concluzionat că durata procedurilor nu poate fi explicată prin complexitatea cauzei.

Referitor la comportanentul reclamantei, Curtea a menţionat că Guvernul nu a prezentat probe care ar fi demostrat că reclamanta a cerut repetat amânarea cauzei şi chiar dacă aceasta într-adevăr a avut loc, aceasta nu poate explica termenul de 4 ani de examinare a cauzei.

Privind comportamentul autorităţilor relevante, Curtea a notat că durata îndelungată a procedurilor s-a datorat şi reexaminărilor cauzei. Deşi cauza nu implică vreo complexitate specifică, reexaminarea a fost dispusă de către instanţele judecătoreşti de două ori. Chiar dacă Curtea nu analizează calitatea jurisprudenţei naţionale, ea consideră că, atât timp cât trimiterea la reexaminare se dispune în rezultatul erorilor comise de către instanţele inferioare, repetarea unor astfel de ordine mai mult decât într-un set de proceduri relevă deficienţe serioase ale sistemului judiciar (a se vedea Wierciszewska c. Poloniei, hotărâre din 25 noiembrie 2003, § 46; Pavlyulynets c. Ucrainei, hotărâre din 6 septembrie 2005, § 51; şi Cravcenco c. Moldovei, hotărâre din 15 ianuarie 2008, § 50).

Referitor la ceea ce era important pentru reclamantă, Curtea a notat că procedurile vizau un subiect deosebit de important pentru reclamantă, şi anume angajarea sa. Legislatorul a confirmat importanţa acestor proceduri pentru angajaţi, prevăzând-o expres în legislaţia privind examinarea urgentă şi cu prioritate a litigiilor de muncă. Curtea consideră că instanţele naţionale nu au dat dovadă de suficientă diligenţă, care este cerută atât de legislaţia naţională, cât şi de art. 6 § 1 CEDO.

În lumina celor expuse mai sus, incluzând reexaminarea repetată a cauzei în lipsa oricărei complexităţi a cauzei, luând în consideraţie durata îndelungată a procedurilor în litigiul de muncă şi având în vedere ceea ce era important pentru reclamantă, Curtea a conchis că cerinţa „termenului rezonabil” consfinţită de art. 6 § 1 CEDO nu a fost respectată în această cauză.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 13 CEDO în conjuncţie cu art. 6 § 1 CEDO. Curtea a notat că, în pofida numeroaselor acţiuni întreprinse de autorităţi în vederea executării hotărârilor în favoarea reclamantei, aceasta nu a dispus de nici un mijloc pentru a accelera procedurile sau de a obţine compensaţii.

Curtea a acordat reclamantei EUR 1,000 cu titlu de daune morale şi EUR 745 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Reclamanta a  fost reprezentată la CtEDO de către dl T. Deli, avocat din Chişinău.

*  *  *

În cauza Boboc c. Moldovei, reclamantul, Alexei BOBOC, era beneficiarul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile din 29 mai 1995, prin care Judecătoria Cahul a satisfăcut cererea reclamantului de înlăturare a impedimentelor din partea vecinei sale, E., de a-şi folosi lotul de teren aferent casei. Anterior, E. mutase gardul care despărţea loturile lor şi a micşorat suprafaţa lotului reclamantului.

Paralel cu această acţiune, reclamantul a cerut autorităţilor locale să determine hotarul între lotul său şi cel aparţinând lui E., ceea ce a avut loc în 1996. E. a contestat în judecată acţiunile autorităţilor locale, însă acţiunea sa a fost respinsă printr-o hotărâre irevocabilă a Judecătoriei Cahul din 4 mai 1996.

În urma cererii reclamantului, la 26 februarie 1997, autoritatea locală i-a eliberat titlul de deţinător de teren, determinând suprafaţa lotului deţinut de E. şi cel deţinut de reclamant. E. a contestat în instanţa de judecată această decizie, însă pretenţiile sale au fost respinse printr-o decizie irevocabilă a Curţii de Apel a Republicii Moldova din 17 martie 1998.

La 4 februarie 1999, autoritatea locală a anulat propria decizie din 26 februarie 1997 şi i-a acordat reclamantului un lot de teren cu o suprafaţă mai mică. Reclamantul a iniţiat proceduri judiciare, solicitând anularea deciziei din 4 februarie 1999. Pretenţia sa a fost satisfăcută prin hotărârea Judecătoriei Cahul din 20 septembrie 1999, care a fost menţinută prin decizia irevocabilă a Curţii de Apel a Republicii Moldova din 7 septembrie 2000.

Reclamantul a solicitat Judecătoriei Cahul să-i elibereze un titlu executoriu, dar se pare că a fost refuzat. El s-a  plâns despre aceasta diferitor autorităţi, dar a fost informat că, în perioada 1995-2000, niciun titlu executoriu pe numele său nu a fost transmis spre executare.

La 8 octombrie 2001, E. a depus o cerere de apel împotriva hotărârii judecătoreşti din 20 septembrie 1999. La 18 aprilie 2002, Tribunalul Chişinău a respins apelul lui E. pe motiv de res judicata. Hotărârea a devenit definitivă.

La 6 august 2002, E. a iniţiat noi proceduri judiciare, solicitând determinarea drepturilor sale şi ale reclamantului asupra lotului de teren. Reclamantul a argumentat că nu era nevoie de o nouă examinare, deoarece toate faptele au fost deja stabilite prin mai multe hotărâri judecătoreşti. La 30 mai 2003, reclamantul a solicitat efectuarea unei expertize. Printr-o hotărâre irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie din 26 mai 2004,  cererea lui E. a fost respinsă, instanţele indicând că împărţirea trebuie să aibă loc conform deciziei autorităţii locale din 1997. La 26 mai 2004, reclamantului i-a fost eliberat un titlu executoriu care indica delimitarea lotului său de teren de cel aparţinând lui E.

În faţa Curţii, reclamantul a pretins violarea art. 6 CEDO (dreptul la un proces echitabil), în urma duratei excesive a procedurilor judecătoreşti, precum şi violarea art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) în conjuncţie cu art. 6 CEDO.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO din cauza duratei excesiv de lungi a procedurilor în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale. Curtea a reiterat că durata rezonabilă a procedurilor trebuie să fie evaluată în lumina circumstanţelor cauzei şi a următoarelor criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi a autorităţilor relevante şi ceea ce era important pentru reclamant (a se vedea Cravcenco c. Moldovei, hotărâre din 15 ianuarie 2008, § 44).

Curtea a notat că Moldova a ratificat Convenţia la 12 septembrie 1997. Prn urmare, perioada de timp în care a avut loc primul set de proceduri, până la această dată, nu intră în competenţa Curţii ratione temporis şi nu va fi luată în consideraţie. Totuşi, Curtea a considerat că toate cele 4 seturi de proceduri de durata cărora se plânge reclamantul vizează acelaşi subiect, şi anume delimitarea lotului său de teren de cel al vecinei şi eliberarea documentelor relevante ce confirmă această delimitare. Astfel, Curtea a examinat aceste proceduri prin prisma art. 6 § 1 începând cu 12 septembrie 1997 până la 26 mai 2004, ceea ce constituie 6 ani 8 luni şi 14 zile.

În ceea ce priveşte complexitatea cauzei, Curtea a notat că instanţele naţionale au dispus o singură dată efecuarea expertizei, la cererea reclamantului, la 30 mai 2003. Instanţa care a dispus expertiza a adoptat hotărârea sa la 11 iulie 2003, rezultă că raportul de expertiză a fost efectuat într-un termen scurt şi nu a contribuit într-o măsură semnificatvă la durata excesivă a procedurilor. Părţile nu au informat Curtea despre petrecerea unor altor măsuri procesuale care ar fi necesitat mult timp şi care ar fi explicat durata procedurilor.

Referitor la comportamentul reclamantului, Curtea a notat că Guvernul a invocat faptul că reclamanta a solicitat amânarea şedinţei de judecată de 4 ori, inclusiv o dată pentru a prezenta probele cerute de instanţă. Curtea a considerat că reclamanta şi-a exercitat dreptul său procedural şi perioada cauzată de aceste amânări nu a afectat durata procedurilor.

Privind comportamentul autorităţilor, Curtea a menţionat că mai multe acţiuni ale autorităţilor au dus la prelungirea termenului procedurilor în cauza reclamantului, şi anume: deşi legalitatea deciziei autorităţilor municipale din 1997 de acordare a lotului de teren a fost confirmată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă din 17 martie 1998, autorităţile municipale au anulat-o în 1999, deşi ea reprezenta res judicata; reclamantul nu a putut primi titlul executoriu din 7 septembrie 2000 până în 2004; instanţelor de judecată le-au trebuit mai mult de 6 luni pentru a examina recursul lui E., care în final a fost respins, chiar dacă era clar că cazul a fost soluţionat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă anterioară; şi instanţele de judecată au acceptat spre examinare o nouă acţiune a lui E. în 2002, deşi era clar că obiectul acţiunii a fost examinat anterior în alt set de proceduri.

Referitor la ceea ce era important pentru reclamant, Curtea a notat că procedurile vizau lotul de teren aferent casei de locuit şi imposibilitatea de a se folosi de acesta trebuia să fi afectat reclamantul şi familia sa, ceea ce presupune o necesitate ca cauza să fi fost examinată cu diligenţă.

În lumina celor expuse mai sus, incluzând examinarea repetată a unei cauze în mod esenţial aceeaşi şi în absenţa unei complexităţi a cauzei, luând în consideraţie durata îndelungată a procedurilor şi având în vedere ceea ce era important pentru reclamant, Curtea a conchis că cerinţa „termenului rezonabil” consfinţită de art. 6 § 1 CEDO nu a fost respectată în această cauză.

Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 13 CEDO în conjuncţie cu art. 6 § 1 CEDO. Curtea a constatat că, în pofida argumentului Guvernului precum că reclamantul nu s-a prevalat de prevederile art. 192 CPC şi nu a solicitat instanţelor naţionale să verifice durata procedurilor, ea nu a văzut ca art. 192 CPC să acorde împuterniciri instanţelor naţionale să verifice respectarea termenului de examinare a unei cauze civile la cererea uneia din părţi la proces. În plus, Guvernul nu a prezentat jurisprudenţă naţională care ar fi confirmat poziţia sa. Deşi prevederile acestui articol împuternicesc instanţele de judecată să verifice rezonabilitatea termenului rezonabil, niciuna dintre ele nu a făcut-o. Mai mult, Guvernul nu a indicat nicio prevedere legală care i-ar fi permis reclamantului de a obţine compensaţii pentru durata îndelungată a procedurilor.

Curtea a acordat reclamantului EUR 1,500 cu titlu de daune morale.

Reclamantul a  fost reprezentat la CtEDO de către dl T. Gheţivu, avocat din Cahul.