15 10 2008

În septembrie 2008, CtEDO a pronunţat deciziile Buimistru şi alţi 9 c. Moldovei (cererile nr. 38666/05, 38667/05, 38668/05, 38669/05, 38670/05, 38671/05, 38672/05, 38673/05, 38674/05, 38675/05), Nanaşeva şi alţii c. Moldovei (cererea nr. 3108/02), Salinschi c. Moldovei (cererea nr. 22617/02) şi Perelighin şi alţii c. Moldovei (cererea nr. 77611/01). 

***

În cauza Buimistru şi alţi 9 c. Moldovei, reclamanţii, Olga BUIMISTRU, Valentina COPTU, Antonina SLABENCO, Chilina ARMAS, Raisa AMBROSII, Maria MACAROV, Valentina TACOS, Mihail FISTICAN, Valentina IONESII şi Valentina CUCLIN, activau în cadrul unei companii de stat („compania”) administrată de Ministerul Transportului şi Comunicaţiilor. Între 1999 şi 2001, compania nu a achitat salariile reclamanţilor. În 2001, reclamanţii au iniţiat proceduri judiciare împotriva companiei, solicitând achitarea salariilor. Toţi reclamanţii au obţinut hotărâri judecătoreşti executorii în favoarea lor. Totuşi, hotărârile nu au fost executate până la acest moment.

În faţa Curţii, reclamanţii au pretins violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) şi a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecţia proprietăţii), în urma neexecutării hotărârilor judecătoreşti în favoarea lor.

La 13 martie 2008, Guvernul a prezentat Curţii o propunere de încheiere a acordului amiabil, prin care s-a angajat să plătească reclamanţilor, în termen de 3 luni de zile de la radierea cererii de către CtEDO în temeiul acordului amiabil, anumite sume de bani (dnei Buimistru - EUR 2,413, dnei Coptu – EUR 2,794, dnei Slabenco - EUR 6,657, dnei Armas – EUR 2,890, dnei Ambrosii – EUR 2,807, dnei Macarov – EUR 3,014, dnei Tacos – EUR 2,840, dlui Fistican – EUR 4,465, dnei Ionesii – EUR 2,560 şi dnei Cuclin – EUR 3,004) cu titlu de compensaţii pentru daune materiale şi morale, iar reclamanţii vor retrage cererile sale de pe rolul Curţii.  

La 13 februarie 2008, Curtea a primit o declaraţie a reprezentantului reclamanţilor, potrivit căreia reclamanţii sunt de acord cu propunerile Guvernului în vederea încheierii acordului amiabil.

Curtea a luat act de acordul la care au ajuns părţile, a notat că el a fost încheiat cu respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie şi că nu găseşte niciun motiv care ar justifica continuarea examinării cererilor (art. 37 § 1 in fine CEDO), radiindu-le de pe rolul său.

În faţa Curţii, reclamanţii au fost reprezentaţi de către V. Guţu, avocat din Chişinău.

***

În cauza Nanaşeva şi alţii c. Moldovei, reclamanţii, Valentina NENAŞEVA, Galina VIER, Tatyana ZIMOVNA şi Valentina MALER, erau angajaţi în cadrul unei companii private („compania”). La date diferite în 1998, ei au fost concediaţi. În august 1998, reclamanţii au iniţiat proceduri judiciare împotriva companiei, solicitând achitarea salariilor pe ultimele 6 luni de lucru. Judecătoria sectorului Botanica a dat câştig de cauză reclamanţilor la 16 octombrie 1998, 28 septembrie şi 8 octombrie 1999 şi a ordonat companiei să achite reclamanţilor următoarele sume: MDL 5,290 (echivalentul a EUR 926 la acea dată) drei Maler; MDL 5,893 (EUR 514) drei Nenaşeva; MDL 5,025 (EUR 429) drei Vier şi MDL 6,143 (EUR 524) drei Zimovna. Deoarece nu au fost contestate, hotărârile au devenit irevocabile şi executorii peste 15 zile.

Reclamanţii au obţinut titluri executorii pe care le-au expediat executorului judecătoresc la 11 şi 30 noiembrie 1999. Deoarece executorul nu executa titlurile executorii, reclamanţii s-au plâns de aceasta diferitor autorităţi. La 28 mai 2001, executorul judecătoresc a adoptat o încheiere de încetare a procedurii de executare pe motiv că compania era insolvabilă şi a restituit titlurile executorii reclamanţilor. Reclamanţii nu au contestat încheierea şi nici nu au depus repetat titlurile executorii la oficiul de executare. Hotărârile în favoarea reclamanţilor nu au fost executate până la acest moment.

În faţa Curţii, reclamanţii au pretins violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) şi a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecţia proprietăţii), în urma neexecutării hotărârilor judecătoreşti în favoarea lor, precum şi a art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) prin lipsa remediilor naţionale de a obţine executarea hotărârilor.

Curtea a reamintit că, potrivit art. 35 § 1 CEDO, ea poate să examineze doar cererile depuse în termen de 6 luni de la data ultimei decizii interne „definitive”. Curtea a observat că litigiul reclamanţilor cu compania s-a sfârşit cu hotărârile Judecătoriei sectorului Botanica din 16 octombrie 1998, 28 septembrie şi 8 octombrie 1999. Procedurile de executare iniţiate în urma acestor hotărâri au fost încetate prin încheierea executorului judecătoresc la 28 mai 2001. Este adevărat că „o persoană care a obţinut un titlu executoriu împotriva statului în rezultatul unui litigiu nu poate fi impusă de a iniţia proceduri judiciare în vederea executării acestuia” (a se vedea Koltsov v. Russia, nr. 41304/02, § 16, 24 februarie 2005; Petrushko v. Russia, nr. 36494/02, § 18, 24 februarie 2005 şi Metaxas v. Greece, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004). Totuşi, deoarece debitor în această cauză a fost o companie privată, şi nu un organ de stat, reclamanţii au fost obligaţi să conteste încheierea executorului judecătoresc de încetare a procedurii de executare, ceea ce ei nu au făcut şi, astfel, încheierea din 28 mai 2001 a devenit definitivă (a se vedea Sitkov v. Russia (dec.), nr. 55531/00, 9 noiembrie 2004). Curtea a notat că această cerere a fost depusă la 28 decembrie 2001, adică peste mai mult de 6 luni de la momentul când ultima decizie internă definitivă a fost adoptată. Prin urmare, cererea a fost depusă cu depăşirea termenului şi este respinsă ca inadmisibilă în conformitate cu prevederile art. 35 §§ 1 şi 4 CEDO.

În faţa Curţii, reclamanţii au fost reprezentaţi de către Ştefan URÎTU, preşedintele organizaţiei obşteşti „Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Moldova”.

***

În cauza Salinschi c. Moldovei, reclamantul, Victor SALINSCHI, a cumpărat, la 2 iunie 1999, de la Inspectoratul Fiscal de Stat („IFS”) o clădire industrială, în cadrul unei licitaţii.

Anterior, în ianuarie 1999, această clădire a fost sechestrată de către IFS de la o companie privată („T.”) în contul datoriilor acesteia către stat. Reclamantul a plătit preţul clădirii în sumă de MDL 212,000 (EUR 17,274 la acea dată) şi, la 2 septembrie 1999, a semnat contractul de cumpărare a bunurilor în cadrul licitaţiei. Potrivit acestui contract, dreptul de proprietate asupra obiectului vândut urma să fie transferat cumpărătorului la momentul semnării actului de transfer al bunurilor. De asemenea, părţile au semnat un proces-verbal, care prevedea obligaţia cumpărătorului de a înregistra contractul de vânzare la Biroul de Inventariere Tehnică (care, ulterior, a devenit Organul Cadastral Teritorial („OCT”)).

Potrivit reclamantului, el şi reprezentantul IFS s-au prezentat la un notar în vederea autentificării contractului. Totuşi, notarul a refuzat să autentifice contractul pe motiv că IFS nu a prezentat documentele care să confirme că clădirea a aparţinut lui T. şi că IFS a avut dreptul de a o confisca. Curţii nu i-au fost prezentate probe care ar confirma aceste declaraţii.

Reclamantul a cerut IFS să prezinte documentele relevante în vederea autentificării contractului. La 15 septembrie 1999, reclamantul şi reprezentantul IFS au semnat un act de transfer al bunurilor.

Reclamantul a cerut OCT să înregistreze dreptul său asupra clădirii în temeiul contractului de vânzare. La 19 ianuarie 2000, OCT a refuzat înregistrarea, deoarece contractul nu era autentificat de către un notar, după cum era prevăzut de legislaţia civilă. La 9 iunie 2000, IFS a expediat repetat în adresa OCT o copie a ordinului de aplicare a sechestrului asupra clădirii care aparţinea lui T. la acea dată. OCT a informat reclamantul că, la acea dată, pe numele lui T. nu era înregistrată nicio proprietate imobiliară.

La 26 septembrie 2000, IFS a refuzat să elibereze reclamantului careva documente adiţionale sau să participe la autentificarea contractului pe motiv că, potrivit contractului, Hotărârii Guvernului nr. 685 din 23 iunie 1997 şi a Legii nr. 633-XIII din 10 noiembrie 1995, reclamantul a devenit proprietar al clădirii la momentul semnării actului de transfer al bunurilor, adică la 15 septembrie 1999.

Reclamantul a iniţiat proceduri judiciare de contencios administrativ împotriva IFS. Printr-o decizie irevocabilă a Curţii de Apel a Republicii Moldova din 14 noiembrie 2001, cererea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată, stabilindu-se că IFS a acţionat potrivit legii şi a transmis reclamantului dreptul de proprietate asupra clădirii în mod potrivit atunci când ei au semnat actul de transfer al bunurilor la 15 septembrie 1999. Instanţele de judecată naţionale au constatat că, potrivit legii, proprietatea reclamantului putea fi înregistrată în baza rezultatelor licitaţiei şi a contractului încheiat cu IFS şi că nu era necesar de a autentifica contractul la notar. Ele au considerat că refuzul OCT de a înregistra dreptul reclamantului nu constituia obiect al examinării în cadrul acelui litigiu şi că el putea fi examinat în cadrul altei proceduri judiciare, pe care reclamantul a refuzat să o iniţieze.

În faţa Curţii, reclamantul a pretins violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) şi a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecţia proprietăţii) pe motiv că instanţele de judecată au ajuns la concluzii greşite şi aceasta a dus la violarea dreptului său la protecţia proprietăţii, precum şi în urma refuzului IFS de a-i elibera anumite documente şi de a participa la autentificarea contractului la notar. Reclamantul a mai adăugat că 80% din clădirea cumpărată de el aparţineau, de fapt, unui fond de investiţii (D-H) şi, deoarece D-H nu avea datorii faţă de stat, IFS a pus sechestru şi a vândut o clădire fără a avea dreptul de a o face.

Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, în pofida explicării date de către instanţele de judecată naţionale.

Curtea nu a găsit nicio probă care ar fi demonstrat că IFS a vândut o clădire pe care nu avea dreptul să o vândă. În dosar nu este niciun document care ar proba că cineva ar fi contestat rezultatele licitaţiei din 1999.

Curtea a luat în consideraţie interpretarea instanţelor de judecată naţionale, potrivit căreia regula generală precum că contractele de vânzare a proprietăţii imobiliare trebuiau să fie autentificate la notar nu se aplică proprietăţii imobiliare vândute de către IFS în cadrul unei licitaţii. Potrivit instanţelor de judecată, refuzul OCT de a înregistra contractul încheiat între reclamant şi IFS trebuia să constituie obiectul de examinare în cadrul unei proceduri judiciare distincte. Totuşi, reclamantul a refuzat iniţierea acestei proceduri, deşi a fost atenţionat asupra poziţiei greşite a reprezentantului său în acest caz.

Curtea nu are motive de a pune la îndoială această interpretare a legii făcută de instanţele naţionale, mai ales că reclamantul nu a prezentat niciun exemplu de jurisprudenţă naţională contradictorie. Rezultă că unicul motiv pentru care proprietatea reclamantului nu a fost înregistrată este omisiunea lui de a contesta în instanţa de judecată corespunzătoare refuzul OCT de înregistrare a contractului.

În aceste circumstanţe, Curtea a considerat că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, după cum este prevăzut de art. 35 § 1 CEDO şi cererea trebuie să fie respinsă ca inadmisibilă potrivit art. 35 § 4 CEDO.

În faţa Curţii, reclamantul a fost reprezentat de către G. Voicu, avocat din Dănceni.

***

În cauza Perelighin şi alţii c. Moldovei, reclamanţii, Dmitrii PERELIGHIN şi surorile sale Maria LUNEVA şi Aksenia LOPUHOVA, erau beneficiarii unei hotărâri judecătoreşti irevocabile din 26 iulie 1999, prin care Judecătoria Anenii Noi a obligat consiliul local să aloce 2 ha de pământ primului reclamant şi câte 1.5 ha fiecărei dintre surorile lui, cu titlu de compensaţii pentru averea confiscată de către autorităţile sovietice.

În urma recursului în anulare a adjunctului Procurorului General, la 30 august 2000, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea din 26 iulie 1999 şi a respins pretenţiile reclamanţilor.

După comunicarea cererii reclamanţilor de către Curte, Agentul Guvernamental a cerut Procurorului General să depună o cerere de revizuire la Curtea Supremă de Justiţie privind casarea hotărârii din 30 august 2000. În urma cererii de revizuire depusă de adjunctul Procurorului General în temeiul art. 449 § 1 (j) CPC, la 12 septembrie 2007, Curtea Supremă de Justiţie a constatat că, în urma casării hotărârii irevocabile a Judecătoriei Anenii Noi din 26 iulie 1999, a avut loc violarea drepturilor prevăzute de art. 6 § 1 CEDO şi de art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO, a confirmat hotărârea din 26 iulie 1999 şi a acordat reclamanţilor MDL 17,205 (EUR 1,052 la acea dată) cu titlu de daune materiale cauzate de imposibilitatea folosirii pământului (MDL 6,805 în beneficiul dlui Perelighin şi MDL 5,200 în beneficiul surorilor sale), alţi EUR 3,500 cu titlu de daune morale (EUR 1,500 în beneficiul dlui Perelighin şi EUR 1,000 în beneficiul surorilor sale) şi EUR 60 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

La 30 iulie 2008, Guvernul a informat Curtea că, la 27 iunie 2008, reclamanţilor le-au fost eliberate titluri de deţinători de teren şi că, la 6 mai 2008, ei au primit sumele acordate prin hotărârea din 12 septembrie 2007. Guvernul a susţinut că reclamanţii nu se mai pot pretinde „victime” ale violărilor Convenţiei şi a cerut Curţii să respingă cererea reclamanţilor ca fiind în mod vădit nefondată în conformitate cu prevederile art. 35 §§ 3 şi 4 CEDO.

La 29 iulie 2008, reclamanţii, de asemenea, au informat Curtea că lor le-au fost eliberate titluri de deţinători de teren şi au cerut Curţii să scoată cererea lor de pe rol.

Curtea a luat act de faptul că reclamanţii au primit o redresare adecvată, a notat că ei nu intenţionează să menţină cererea şi că ea nu găseşte niciun motiv care ar justifica continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 in fine CEDO), radiind-o de pe rolul său.