08 10 2008

La 7 octombrie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea în cauza Mancevschi c. Moldovei (cererea nr. 33066/04).

În această cauză, reclamantul, Oleg MANCEVSCHI, este un avocat din Chişinău. La 26 mai 2004, el a fost citat să se prezinte la Inspectoratul de Poliţie Chişinău pentru a depune declaraţii în calitate de martor într-un dosar al clientului său, compania Rusman (al cărei director a fost până în anul 1998). Deoarece reclamantul a primit citaţia doar cu 15 minute înainte de ora indicată în citaţie, el a întârziat cu 15 minute, iar ofiţerul de urmărire penală plecase deja. La aceeaşi dată, reclamantul a expediat o telegramă ofiţerului de urmărire penală, informându-l despre aceste evenimente.

În aceeaşi zi, 26 mai 2004, ofiţerul de urmărire penală a emis o ordonanţă pentru efectuarea percheziţiei biroului reclamantului, precum şi o ordonanţă motivată identic pentru efectuarea percheziţiei domiciliului reclamantului. Tot în aceeaşi zi, judecătoarea E.C. de la Judecătoria Rîşcani a autorizat percheziţia atât a biroului, cât şi a domiciliului reclamantului, motivarea ambelor fiind identică.

În următoarea zi, la 27 mai 2004, reclamantul s-a plâns Judecătoriei Rîşcani de acţiunile ilegale ale ofiţerului de urmărire penală, bazându-se pe prevederile art. 90 (3) Cod de procedură penală („CPP”), care interzicea interogarea avocaţilor care cunosc o anumită informaţie referitoare la cauză în legătură cu exercitarea atribuţiilor de reprezentare a unei părţi în acelaşi dosar.

La 28 mai 2004, ofiţerul de urmărire penală a citat reclamantul din nou pentru data de 3 iulie 2004. La aceeaşi dată, el a dispus aducerea silită a reclamantului, din cauza neprezentării nemotivate a acestuia la organul de urmărire penală la 25 şi 26 mai 2004. La 31 mai 2004, reclamantul a fost adus silit în faţa organului de urmărire penală, unde a depus declaraţii în legătură cu dosarul clientului său. La aceeaşi dată, ofiţerul de urmărire penală a dispus eliminarea reclamantului în calitate de reprezentant al clientului său şi audierea lui în calitate de martor. După interogare, reclamantul a fost informat despre ordonanţele din 26 mai 2004 de autorizare a percheziţiei biroului şi a domiciliului său.

În aceeaşi zi, biroul şi domiciliul reclamantului au fost percheziţionate. Scopul percheziţiei a fost notat ca fiind „descoperirea telefonului mobil şi a documentelor referitoare la Rusman Ltd”. Nimic nu a fost descoperit sau ridicat de la biroul reclamantului. Potrivit Guvernului, percheziţia a durat aproximativ 35 de minute. Înregistrarea menţionează ora începerii percheziţiei, dar nu şi ora la care ea a luat sfârşit. În urma percheziţiei domiciliului reclamantului, un telefon mobil a fost predat ofiţerilor de urmărire penală la cererea acestora. Telefonul, care aparţinea soţiei reclamantului, a fost întors în următoarea zi. Percheziţia domiciliului a durat circa 20 de minute.

La 8 iunie 2004, reclamantul a depus o plângere suplimentară la cea din 27 mai 2004. El s-a plâns de faptul că nu a primit alte citaţii în afară de cea din 26 mai 2004. El a mai notat faptul că întrebările care i-au fost puse la 31 mai 2004 se refereau la chestiuni ce i-au devenit cunoscute în urma activităţii sale în calitate de reprezentat în dosarul clientului său. Reclamantul a cerut instanţei să constate acţiunile organului de urmărire penală ca fiind ilegale, anularea ordonanţei de aducere silită şi de eliminare a sa în calitate de reprezentant, precum şi informarea procuraturii şi a Ministerului Afacerilor Interne despre actele ilegale comise.

La examinarea plângerii sale de către Judecătoria Rîşcani, reclamantul a cerut recuzarea judecătoarei E.C., deoarece ea a autorizat percheziţia biroului şi a domiciliului său. Cererea de recuzare a fost examinată în aceeaşi zi de către alt judecător de la Judecătoria Rîşcani şi a fost respinsă. La 14 iunie 2004, plângerea reclamantului a fost respinsă din următoarele motive: reclamantului i-au fost puse întrebări despre Rusman Ltd, al cărui director el a fost până în 1998, şi nu despre ceva ce ar fi putut afla de la clientul său; că el a fost eliminat din calitatea sa de reprezentant pentru a putea fi audiat ca martor şi că acţiunile organului de urmărire penală, inclusiv aducerea silită a reclamantului, au fost legale şi întemeiate. Încheierea a fost definitivă. Instanţa nu a dat reclamantului nici un răspuns referitor la plângerea sa privind percheziţia biroului şi a domiciliului său.

În faţa Curţii, reclamantul a pretins violarea art. 8 CEDO (dreptul la respectarea vieţii private şi familiale) în urma efectuării percheziţiei biroului şi a domiciliului său, precum şi prin aducerea sa silită pentru a fi audiat.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 8 CEDO.

Curtea a reiterat că percheziţia biroului avocatului este privită ca constituind o ingerinţă în „viaţa privată” şi a „corespondenţei” şi , potenţial, a „domiciliului” (a se vedea Niemietz v. Germany, 16 decembrie 1992, §§ 29‑33, şi Tamosius v. the United Kingdom (dec.), nr. 62002/00, ECHR 2002‑VIII; a se vedea, de asemenea, Sallinen and Others v. Finland, nr. 50882/99, § 71, 27 septembrie 2005, care confirmă că percheziţia biroului avocatului constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea “domiciliului” şi Wieser and Bicos Beteiligungen GmbH v. Austria, nr. 74336/01, § 43, ECHR 2007‑...).

Curtea a fost de acord cu părţile precum că percheziţia biroului şi a domiciliului reclamantului constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului garantat de art. 8 CEDO.

Curtea urmează să determine dacă ingerinţa a fost justificată prin prisma paragrafului 2 al art. 8, adică dacă ea a fost „prevăzută de lege”, dacă a urmărit unul sau mai multe scopuri indicate în acest paragraf şi dacă a fost „necesară într-o societate democratică”.

(a) Dacă ingerinţa a fost „prevăzută de lege”

Reclamantul a susţinut că ingerinţa nu a fost „prevăzută de lege”, deoarece mandatul de percheziţie nu a indicat detalii suficiente, ceea ce contravine legislaţiei în vigoare.

Curtea a observat că CPP descrie aspecte variate ale obţinerii şi executării acestor mandate, cum ar fi obligarea judecătorului de instrucţie de a motiva autorizarea percheziţiei şi de a indica scopul acesteia, persoana autorizată pentru conducerea acesteia sau termene-limită pentru percheziţie. Obligarea judecătorului de instrucţie de a indica astfel de detalii constituie o garanţie importantă împotriva abuzurilor. Curtea este satisfăcută că cadrul legal privind autorizarea percheziţiilor corespunde exigenţelor art. 8 CEDO.

Curtea a notat că obiecţiile reclamantului s-au referit la modul în care acest cadru legal a fost aplicat în această cauză. Curtea consideră că nerespectarea prevederilor legale poate duce la constatarea precum că ingerinţa nu a fost „prevăzută de lege”. Totuşi, în această cauză, ea a constatat că chestiunea conformării practice cu legea este strâns legată cu chestiunea dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”, având în vedere, în special, relevanţa principiului confidenţialităţii avocat-client.

(b) Dacă ingerinţa a urmărit un scop legitim

Părţile şi Curtea au fost de acord că ingerinţa a urmărit scopul legitim de apărare a ordinii şi de prevenire a faptelor penale.

(c) Dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”

Curtea va examina dacă motivele aduse în vederea justificării percheziţiei au fost „relevante” şi „suficiente” şi dacă a fost respectat principiul proporţionalităţii. În primul rând, Curtea trebuie să fie sigură de faptul că legislaţia şi practica oferă indivizilor garanţii adecvate şi eficiente împotriva abuzurilor. În al doilea rând, Curtea va examina proporţionalitatea ingerinţei cu scopul urmărit prin prisma următoarelor chestiuni: circumstanţele eliberării mandatului de percheziţie, conţinutul şi scopul mandatului, modul în care percheziţia a fost efectuată şi posibilele repercusiuni asupra reputaţiei şi lucrului persoanei afectate de percheziţie (a se vedea Buck v. Germany, nr. 41604/98, § 45; Chappell v. the United Kingdom, 30 martie 1989, § 60; Camenzind v. Switzerland, 16 decembrie 1997, § 46; Funke v. France, 25 februarie 1993, § 57; şi Smirnov v. Russia, nr. 71362/01, § 44).

În ceea ce priveşte garanţiile împotriva abuzurilor prevăzute de legislaţia Moldovei, Curtea a observat că percheziţia biroului şi a domiciliului reclamantului a fost autorizată de către judecătorului de instrucţie.

Curtea a notat că mandatul de percheziţie eliberat de către judecătorul de instrucţie, care a repetat aproape în întregime ordonanţa ofiţerului de urmărire penală, nu a indicat niciun detaliu referitor la ceea ce urma să fie căutat pe parcursul percheziţiei. Mai mult, mandatul prevedea termeni extrem de largi, pur şi simplu autorizând „percheziţia oficiului [reclamantului] „Lex Consulting SRL” situat la [adresa]”.

Curtea este frapată de această formulare largă, care a permis o discreţie nelimitată ofiţerului de urmărire penală de a căuta orice dorea el atât la biroul, cât şi la domiciliul reclamantului. Mandatul nu conţinea nicio informaţie despre motivele pentru care se credea că în urma percheziţiei apartamentului reclamantului şi a biroului acestuia s-ar fi obţinut careva probe ale comiterii unei infracţiuni. Doar după ce poliţia a intrat în apartamentul reclamantului, acesta a fost invitat să predea telefonul mobil şi documentele referitoare la Rusman Ltd.

În plus, Curtea a observat că reclamantul nu era bănuit sau învinuit de comiterea unei infracţiuni sau activităţi ilegale. Pe de altă pare, la biroul său se aflau dosarele clienţilor săi. Luând în consideraţie faptul că percheziţia a avut loc la biroul reclamantului, care ar fi avut implicaţii asupra principiului confidenţialităţii avocat-client, Curtea se aştepta ca judecătorul să fi dat motive detaliate la autorizarea acestei măsuri, precum şi să prevadă măsuri speciale în vederea protecţiei materialelor protejate de secretul profesional. Mai mult ca atât, înainte de a fi eliminat din dosar de către ofiţerul de urmărire penală, reclamantul a reprezentat o persoană în acel dosar, în legătură cu care a fost autorizată percheziţia. Astfel, organul de urmărire penală ar fi putut avea acces la documente obţinute de către reclamant în calitatea sa de reprezentant, ceea ce ar fi putut avea repercusiuni serioase în privinţa drepturilor clientului reclamantului prin prisma art. 6 CEDO. Prin urmare, trebuiau să fie respectate măsuri de precauţie la un nivel chiar şi mai înalt înainte ca percheziţia să fie autorizată. Totuşi, judecătorul de instrucţie nu a analizat niciunul dintre aceste aspecte în decizia sa din 26 mai 2004.

În aceste circumstanţe, şi anume prin prisma formulării în termeni largi a mandatelor de percheziţie şi a absenţei vreunei măsuri de garanţie a confidenţialităţii avocat-client, Curtea a constatat că autorităţile naţionale nu au adus motive „relevante şi suficiente” la eliberarea acestor mandate. Prin urmare, a avut loc violarea art. 8 CEDO.

Prin prisma constatărilor sale în privinţa incompatibilităţii cu CEDO a percheziţiei biroului şi a domiciliului reclamantului, Curtea nu consideră necesar să verifice dacă modul în care percheziţia a fost efectuată satisface exigenţele art. 8 CEDO.

Curtea a acordat reclamantului EUR 2,500 cu titlu de daune morale şi EUR 1,535 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către dl Vitalie NAGACEVSCHI, preşedinte al organizaţiei obşteşti „Juriştii pentru drepturile omului”.