26 08 2008

În iulie 2008, CtEDO a pronunţat deciziile Kireev c. Moldovei şi Rusiei (cererea nr. 11375/05), Racu c. Moldovei şi Rusiei (cererea nr. 13136/07) şi Fionat c. Moldovei (cererea nr. 3934/05).

***

În cauza Kireev c. Moldovei şi Rusiei, reclamantul, Ilja KIREEV, este un cetăţean rus care locuieşte în oraşul Tighina/Bender (care se află sub controlul autoproclamatei „Republici moldoveneşti nistrene” („RMN”)).

Circumstanţele cauzei

Începând cu anul 1962, reclamantul a depus la Banca de Economii din Tighina/Bender 16,582 ruble sovietice. Reclamantul a pretins că, în urma reformelor economice, valoarea depunerilor sale a scăzut semnificativ şi că statul nu şi-a îndeplinit în modul cuvenit obligaţia de a reevalua depozitele în Băncile de Economii în scopul compensării pierderilor cauzate de inflaţie.

Reclamantul a depus o cerere la „Curtea Supremă de Justiţie a RMN”, solicitând compensaţii pentru pierderile cauzate de inflaţie. La 26 octombrie 2004, instanţa l-a informat că ea nu era competentă să examineze astfel de cereri şi că el urma să se adreseze „instanţelor RMN” de drept comun.

Reclamantul a depus o cerere la „Judecătoria Bender” (care este parte a „sistemului judecătoresc al RMN”; există o altă Judecătorie Tighina/Bender care se află sub jurisdicţia Moldovei şi care se află în satul Varniţa). La 21 decembrie 2004, instanţa a lăsat cererea fără examinare, considerând că aceasta era incompletă, deoarece nu indica pârâţii, nu au fost prezentate probe în susţinerea acţiunii şi a fost omisă altă informaţie necesară. Deoarece reclamantul nu a prezentat documentele ce lipseau, la 17 ianuarie 2005, acţiunea a fost restituită reclamantului fără a fi examinată.

Reclamantul s-a plâns Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, care, la 6 iulie 2004, l-a informat despre dreptul de a depune o acţiune la Judecătoria Tighina/Bender care se află în Varniţa. La o dată necunoscută, reclamantul a depus o acţiune la această instanţă. La 6 ianuarie 2005, instanţa l-a informat că acţiunea era incompletă, în special, lipseau probele documentare şi dovada plăţii taxei de stat. Se pare că reclamantul nu a prezentat ulterior documentele la Judecătoria Tighina/Bender.

Reclamantul s-a mai plâns Procuraturii Generale a Republicii Moldova despre pierderea valorii depozitelor sale. Plângerea sa a fost expediată Procuraturii Tighina/Bender. La 29 martie 2004, Procuratura Tighina/Bender a informat reclamantul că Moldova şi autoproclamata „RMN” au sisteme bugetare separate şi că el urma să se adreseze cu cererea de compensare „autorităţilor RMN”, potrivit legislaţiei locale.

Reclamantul susţine că, în 2005, el a încercat să obţină compensaţii pentru pierderea valorii depozitelor sale de la o bancă rusă din Kirov. Lui i s-a refuzat, deoarece legislaţia nu prevedea acordarea compensaţiilor persoanelor care au depozitat bani în Băncile de Economii în afara teritoriului Rusiei.

Dreptul intern pertinent

1. Legislaţia Moldovei

În ceea ce priveşte legislaţia Moldovei privind acordarea compensaţiilor pentru pierderile cauzate de inflaţie, la 12 decembrie 2002, Parlamentul a adoptat Legea nr. 1530-XV privind indexarea depunerilor băneşti ale cetăţenilor în Banca de Economii („Legea Moldovei privind indexarea din 2002”).

Art. 1 al acestei legi prevede următoarele:

„Articolul 1. Obiectul legii

Prezenta lege prevede obligaţiile statului faţă de cetăţenii Republicii Moldova care au avut depuneri băneşti în Banca de Economii la situaţia din 2 ianuarie 1992 şi stabileşte principiile de bază privind indexarea, cuantumul şi modul de plată a sumelor indexate.”

2. Legislaţia Rusiei

În ceea ce priveşte legislaţia Rusiei privind acordarea compensaţiilor pentru pierderile cauzate de inflaţie, la 10 mai 1995, a fost adoptată Legea privind reevaluarea şi protecţia depunerilor băneşti ale cetăţenilor Federaţiei Ruse (Федеральный закон «О восстановлении и защите сбережений граждан Российской Федерации») („Legea Rusiei privind indexarea din 1995”).

Art. 1 al acestei legi prevede următoarele:

„Articolul 1. Statul garantează restituirea şi păstrarea valorii bunurilor financiare create de către cetăţenii Federaţiei Ruse prin depunerea banilor la băncile de economii ale Federaţiei Ruse (înainte de băncile de economii de stat ale URSS care au activat pe teritoriul Republicii Federale Sovietice Socialiste Ruse) înainte de 20 iunie 1991; …”

Potrivit unei scrisori din partea Ministerului Finanţelor rus, din 20 aprilie 1998 (nr. 22-03-03):

„Restituirea se aplică depozitelor care până [la 20 iunie 1991] au fost ţinute în băncile de economii ale Rusiei. Totodată, legea sus menţionată [Legea Rusiei privind indexarea din 1995] nu se aplică depozitelor deschise în băncile de economii din alte state care anterior au făcut parte din URSS.”

Pretenţii

Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecţia proprietăţii), că, în rezultatul inflaţiei, depunerile acumulate în contul de depozit de la Banca de Economii şi-au pierdut puterea de cumpărare şi faptul că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a restitui valoarea depunerilor bancare constituie o lipsire de proprietate.

În drept

Curtea a notat că, iniţial, cererea a fost depusă împotriva autoproclamatei „Republici moldoveneşti nistrene” („RMN”) şi că, ulterior, reclamantul a desemnat Rusia în calitate de stat pârât. În continuare, Curtea a notat că reclamantul a depozitat bani într-o bancă care la momentul actual se află pe teritoriul Republicii Moldova şi că el s-a adresat autorităţilor Moldovei în vederea obţinerii compensaţiilor. Curtea a considerat, ex officio, că cererea trebuie să fie examinată, de asemenea, şi în privinţa Moldovei.

În continuare, Curtea a examinat cererea în privinţa Moldovei şi a Rusiei.

Curtea a considerat că, în această cauză, nu a fost necesar de a decide dacă Moldova, Rusia sau ambele state pot fi considerate responsabile pentru acţiunile sau inacţiunile „autorităţilor RMN”. De asemenea, nu a fost necesar de a decide dacă reclamantul a trebuit să epuizeze căile de recurs interne disponibile în „RMN” sau în una dintre cele două Înalte Părţi Contractante.

Chiar admiţând faptul că, în circumstanţele acestei cauze, una din sau ambele Înalte Părţi Contractante ar putea fi responsabile pentru acţiunile sau inacţiunile „autorităţilor RMN”, Curtea a considerat că cererea reclamantului este inadmisibilă.

Curtea a reiterat că art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO nu obligă statele de a menţine puterea de cumpărare a sumelor depozitate în instituţii financiare (a se vedea X. v. the Federal Republic of Germany, cererea nr. 8724/79, decizia Comisiei din 6 martie 1980; Rudzińska v. Poland (dec.), nr. 45223/99; Gayduk and Others v. Ukraine (dec.), nr. 45526/99 şi Appolonov v. Russia (dec.), nr. 67578/01, 29 August 2002).

Totuşi, Curtea a notat că atât Moldova, cât şi Rusia au adoptat legislaţii prin care au decis acordarea parţială a compensaţiilor pentru efectele inflaţiei, în anumite condiţii.

În ceea ce priveşte Rusia, Curtea a notat că:

(a) este clar din Legea Rusiei privind indexarea din 1995 şi din scrisoarea explicativă din partea Ministerului Finanţelor, că legislaţia rusă prevedea acordarea compensaţiilor doar pentru depozitele deschise în băncile de economii care activau pe teritoriul fostei Republici Federale Sovietice Socialiste Ruse. Reclamantul, care a depus bani într-o bancă de economii din fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, prin urmare, în temeiul legii, nu era eligibil de a obţine compensaţii de la autorităţile Rusiei;

(b)  chiar admiţând faptul că Rusia ar putea fi considerată responsabilă pentru acţiunile sau inacţiunile „autorităţilor RMN”, ea nu este obligată, în temeiul Convenţiei, de a adopta o lege de acordare a compensaţiilor pentru banii depuşi în băncile de pe teritoriul „RMN”, după cum ea nu era obligată să adopte o astfel de lege privind depunerile băneşti din băncile de pe teritoriul Rusiei.

În ceea ce priveşte Moldova, Curtea a notat că legislaţia aplicabilă prevede clar că compensaţia este acordată doar cetăţenilor Republicii Moldova. Reclamantul a susţinut că el posedă doar cetăţenia Rusiei. Prin urmare, el nu poate solicita compensaţii potrivit legislaţiei Moldovei.

Rezultă că, potrivit legislaţiei atât a Moldovei, cât şi a Rusiei, reclamantul nu avea dreptul la o „speranţă legitimă” de a obţine compensaţii. Prin urmare, potrivit art. 35 § 3 CEDO, cererea sa este în mod vădit nefondată şi Curtea a respins-o în conformitate cu prevederile art. 35 § 4 CEDO.

***

În cauza Racu c. Moldovei şi Rusiei, reclamantul, Simion RACU, după 1992, a fugit din Transnistria şi s-a stabilit cu traiul în Chişinău.

La 21 octombrie 1993, Guvernul Moldovei a adoptat Hotărârea nr. 658 „privind asigurarea cu spaţiu locativ a cetăţenilor forţaţi să părăsească locul de trai din raioanele de est al Republicii Moldova”.

La o dată nespecificată, reclamantul a iniţiat proceduri judiciare împotriva Guvernului şi a autorităţilor locale din Chişinău, solicitând acordarea unei locuinţe. Printr-o decizie irevocabilă din 7 iunie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a ordonat Guvernului şi Consiliului municipal Chişinău să asigure reclamantul cu un apartament.

Se pare că procedura de executare a fost îndreptată împotriva Consiliului municipal Chişinău. Până la moment, hotărârea nu a fost executată.

În faţa Curţii, reclamantul a pretins violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecţia proprietăţii) în urma neexecutării hotărârii judecătoreşti în favoarea sa din 7 iunie 2006.

Curtea a notat că cererea a fost îndreptată împotriva Federaţiei Ruse. Potrivit reclamantului, el a fost forţat să părăsească casa sa din Transnistria în urma acţiunilor Federaţiei Ruse care a contribuit militar, economic şi politic la crearea şi consolidarea regimului separatist din Transnistria.

Curtea a notat că pretenţia din cerere se referă la neexecutarea de către autorităţile Moldovei a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care Guvernul şi Consiliul municipal Chişinău au fost obligaţi să acorde reclamantului un apartament. Rezultă că în măsura în care cererea este îndreptată împotriva Federaţiei Ruse, ea este incompatibilă ratione personae cu prevederile Convenţiei şi urmează a fi respinsă potrivit art. 35 §§ 3 şi 4 CEDO.

În ceea ce priveşte partea din cerere care este îndreptată împotriva Moldovei, Curtea a considerat că nu este capabilă de a determina admisibilitatea acesteia doar în baza materialelor dosarului şi a decis, în conformitate cu art. 54 § 2 (b) al Regulamentului Curţii, de a comunica cererea Guvernului pârât.

***

În cauza Fionat c. Moldovei, reclamantul, Iurie FIONAT, era beneficiarul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile din 30 iunie 2003, prin care Judecătoria sectorului Centru a obligat Consiliul municipal Chişinău să asigure reclamantul şi familia acestuia cu spaţiu locativ, în conformitate cu prevederile legale.

Departamentul de Executare a Deciziilor Judecătoreşti al Ministerului Justiţiei („Departamentul”) a stabilit de câteva ori termene-limită pentru executarea hotărârii, însă aceasta a rămas neexecutată din cauza lipsei spaţiului locativ.

Reclamantul s-a stabilit într-un apartament din Chişinău care era vacant şi a cerut Departamentului să execute hotărârea prin sechestrarea acelui apartament. La 8 august 2003, Departamentul a sechestrat apartamentul şi a interzis Primăriei să dispună de apartament în orice fel. De asemenea, el a ordonat Primăriei să elibereze reclamantului bonul de repartiţie.

Potrivit reclamantului, el şi familia sa s-au mutat în apartament cu acordul Departamentului. Nu este clar dacă el a primit bonul de repartiţie de la Primărie. După ce s-au mutat în apartament, reclamantul şi familia sa au efectuat careva lucrări de reparaţie.

La 30 octombrie 2003, reclamantul a fost informat de către procurorul A.G. că, la 20 octombrie 2003, el a primit permisiunea din partea Primăriei de a reconstrui un apartament în apartamentul în care locuia reclamantul.

În urma refuzului reclamantului de a părăsi apartamentul, el şi familia sa au fost evacuaţi forţat la 3 noiembrie 2003 de către Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei.

Reclamantul s-a plâns Procurorului General că împotriva familiei sale au fost întreprinse acţiuni ilegale, dar plângerea sa a fost respinsă, deoarece apartamentul disputat a fost alocat procurorului A.G. ca urmare a cererii Procuraturii Generale din 15 aprilie 2004 privind asigurarea lui A.G. cu spaţiu locativ. Reclamantul nu a contestat refuzul Procuraturii în instanţa de judecată.

La 3 decembrie 2003, Departamentul şi-a anulat ordinul său din 8 august 2003 privind aplicarea sechestrului asupra apartamentului.

La cererea reclamantului, care s-a stabilit într-un alt apartament vacant din Chişinău, la 28 aprilie 2004, Departamentul a aplicat sechestrul pe acest apartament. De asemenea, el a ordonat Primăriei să elibereze reclamantului bonul de repartiţie al acelui apartament.

La 7 iulie 2004, Primăria a informat Departamentul şi reclamantul că apartamentul pe care a fost aplicat sechestrul nu era proprietatea sa şi că, mai mult decât atât, acesta era avariat şi nelocuibil şi, prin urmare, el nu putea fi alocat reclamantului.

Cererea repetată a reclamantului privind alocarea apartamentului avariat a fost respinsă din aceleaşi motive.

Hotărârea din 30 iunie 2003 a fost executată la 13 octombrie 2005.

În faţa Curţii, reclamantul a pretins violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) şi a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecţia proprietăţii), în urma neexecutării hotărârii judecătoreşti în favoarea sa din 30 iunie 2003.

La 29 şi 30 ianuarie 2008, Guvernul şi reclamantul au prezentat Curţii un acord de reglementare amiabilă. Potrivit acordului, părţile au convenit că Guvernul va plăti reclamantului, în termen de 3 luni de zile de la radierea cererii de către CtEDO în temeiul acordului amiabil, suma de EUR 2,000, cu titlu de daune morale şi materiale, iar reclamantul va retrage cererea sa de pe rolul Curţii.  

Curtea a luat act de acordul semnat de părţi, a notat că el a fost încheiat cu respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie şi că nu găseşte nici un motiv care ar justifica continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 in fine CEDO), radiind cererea de pe rolul său.

În faţa Curţii, reclamantul a fost reprezentat de către Ion MANOLE, avocat din Chişinău.