12 08 2008

La 27 iunie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a comunicat Guvernului Republicii Moldova cererea Fundaţia pentru copii „Speranţa” c. Moldovei (cererea nr. 17891/08), care a fost depusă la 6 aprilie 2008. În faţa Curţii, reclamantul este reprezentat de către dl Nicolae LEŞAN, avocat din Chişinău.

Circumstanţele cauzei

În această cauză, reclamantul, Fundaţia pentru copii „Speranţa” (în continuare, „Fundaţia”), este o organizaţie neguvernamentală pentru copii, care a fost fondată în 1994. La 27 iunie 2000, Primăria Chişinău a acordat Fundaţiei în folosinţă un lot de teren cu suprafaţa de 0,92 ha în scopul construcţiei unui parc de distracţii pentru copii şi a unei piste pentru carting. La 21 august 2000 şi 22 iulie 2002, Consiliul municipal Chişinău a eliberat Fundaţiei un certificat de urbanism şi o autorizaţie de construcţie, iar, la 29 august 2002, Consiliul a emis un document ce confirma dreptul de folosinţă asupra terenului.

La 30 martie 2003, construcţia parcului de distracţii a fost finalizată, iar, la 24 decembrie 2003, i-a fost atribuită o adresă poştală. La o dată nespecificată, Fundaţia a solicitat Departamentului de Privatizare permisiunea de a cumpăra terenul şi, la 10 iunie 2004, Departamentul a informat Fundaţia despre acordul său la vânzarea terenului. La 30 iunie 2004, reclamantul a solicitat Consiliului municipal permisiunea de a cumpăra lotul de teren sub construcţie şi, printr-o decizie din 30 decembrie 2004, Consiliul municipal a acceptat vânzarea. Decizia Consiliului municipal prevedea, printre altele, că vânzarea a fost aprobată în conformitate cu autorizarea dată de Departamentul Privatizării. La 20 ianuarie 2005, Fundaţia a cumpărat lotul de teren de la Consiliul municipal.

La 2 februarie 2006, Procuratura Generală a iniţiat proceduri judiciare civile din numele Guvernului împotriva Consiliului municipal şi a Fundaţiei, contestând validitatea deciziei Consiliului municipal din 30 decembrie 2004 şi a contractului de vânzare din 20 ianuarie 2005, pe care le-a considerat ilegale. Guvernul a semnat acţiunea Procuraturii. Potrivit Procuraturii Generale, Legea cu privire la fundaţii nu prevedea dreptul fundaţiilor de a primi loturi de teren în mod gratuit. Mai mult, Consiliul municipal trebuia să dispună de lotul de teren, şi nu Primăria, care a adoptat decizia din 27 iunie 2000. Vânzarea terenului la 20 ianuarie 2005 era, de asemenea, ilegală, deoarece, potrivit legii, doar terenurile care au fost anterior arendate puteau fi vândute şi doar în urma organizării unui tender.  

La 22 mai 2006, Judecătoria Economică de circumscripţie Chişinău a respins acţiunea Procuraturii Generale. Referindu-se la argumentul Procuraturii precum că Legea cu privire la fundaţii nu prevede dreptul fundaţiei de a căpăta pământ în mod gratuit, instanţa a constatat că un asemenea drept era prevăzut de Codul funciar şi de Legea privind administraţia publică locală. În ceea ce priveşte cea de-a doua obiecţie ridicată de Procuratură, instanţa a notat că, în 1999, Consiliul municipal a delegat Primăriei atribuţia de administrare a terenurilor municipale. Referitor la ultima obiecţie a Procuraturii, instanţa a constatat că Fundaţia avea dreptul de preemţiune asupra terenului aflat sub construcţie şi, prin urmare, potrivit legii, nu era nevoie de o arendare anterioară sau de organizarea unui tender pentru a vinde terenul.

Procuratura Generală a depus recurs, invocând motive similare celor din acţiunea iniţială. Deoarece Procuratura a omis termenul de declarare a recursului, ea a solicitat repunerea în termen, fără a indica careva motive.

La 2 noiembrie 2006, un complet al Curţii Supreme de Justiţie compus din judecătorii I.M., N.C. şi V.B. a examinat recursul şi l-a admis în baza unor temeiuri diferite de cele indicate în cererea de recurs. În special, Curtea Supremă de Justiţie a statuat că argumentele Guvernului, care era petiţionar, depindeau de faptul dacă terenul litigios constituia proprietate de stat sau proprietate municipală. Astfel, deoarece prima instanţă nu a clarificat această situaţie, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea primei instanţe şi a restituit cauza la rejudecare în prima instanţă. Curtea Supremă de Justiţie nu s-a pronunţat asupra admiterii cererii de repunere în termen a Procuraturii.

La 1 martie 2007, Judecătoria Economică de circumscripţie Chişinău a confirmat faptul că terenul litigios constituia proprietate municipală şi a respins acţiunea procuraturii pe aceleaşi temeiuri care au fost indicate în hotărârea din 22 mai 2006. Procuratura Generală a depus recurs, indicând motive identice cu cele din prima cerere de recurs.

La 11 octombrie 2007, un complet al Curţii Supreme de Justiţie compus din judecătorii N.M., N.C. şi I.V. au examinat recursul Procuraturii. Pe parcursul şedinţei de judecată, Fundaţia a argumentat că acţiunea Procuraturii era depusă cu încălcarea termenului şi nu a fost depusă la instanţa de judecată corespunzătoare, deoarece, potrivit Legii contenciosului administrativ, acţiunea trebuia să fie înaintată în termen de 30 de zile. Fundaţia a mai indicat că Procuratura nu era persoana împuternicită de a înainta acţiunea.

Curtea Supremă de Justiţie a respins obiecţiile Fundaţiei, argumentând că contractul de vânzare încheiat între Primărie şi Fundaţie la 20 ianuarie 2005 era un contract civil guvernat de Codul civil şi, prin urmare, Legea contenciosului administrativ nu era aplicabilă. Instanţa a constatat că, în pofida prevederilor legii, Primăria nu a organizat un tender mai întâi în 2000, iar apoi în 2005. Potrivit Curţii Supreme de Justiţie, aceasta constituie temei de constatare a nulităţii absolute a actelor Primăriei şi, prin urmare, acţiunea era imprescriptibilă. Curtea Supremă de Justiţie a declarat nule decizia Primăriei Chişinău din 27 iunie 2000, decizia Consiliului municipal Chişinău din 30 decembrie 2004 şi contractul de vânzare din 20 ianuarie 2005.

Dreptul şi practica interne relevante                      

Prevederile relevante ale Legii nr. 435 privind descentralizarea publică locală sunt următoarele;

Articolul 12. Descentralizarea financiară

(1) Autorităţile publice locale se bucură, în condiţiile legii, de autonomie financiară, adoptă bugetul lor propriu care este independent şi separat de bugetul de stat.

Articolul 13. Proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale

(1) Autorităţile publice locale posedă un patrimoniu propriu şi distinct, care include bunuri mobile şi imobile, şi dispun liber de acesta în condiţiile legii.

(2) Patrimoniul unităţilor administrativ-teritoriale se delimitează şi se separă clar de patrimoniul statului, potrivit legii sau în modul stabilit de lege.

(3) Delimitarea presupune ... competenţa decizională exclusivă a autorităţilor publice locale privind administrarea patrimoniului respectiv ...

Potrivit practicii standarde a Curţii Supreme de Justiţie, Procuratura Generală nu este împuternicită de a contesta, din numele administraţiei publice centrale, deciziile organelor publice locale privind administrarea patrimoniului lor. Acest principiu a fost confirmat, de exemplu, în câteva hotărâri ale Curţii Supreme de Justiţie din 30 ianuarie 2008 şi 2 aprilie 2008 în dosarele nr. 3r-58/08, 3r-746/08, 3r-679/08 şi 3r-569/08.

Potrivit art. 17 al Legii contenciosului administrativ, deciziile consiliilor locale şi contractele administrative încheiate de ele pot fi contestate în termen de 30 de zile. În hotărârile din 1 februarie 2006, 5 aprilie 2005 şi 16 august 2006, în dosarele nr. 3r-68/06, 3r-443/2006 şi, respectiv, 3r-1359/06, Curtea Supremă de Justiţie a respins acţiunile împotriva consiliilor municipale depuse de către administraţia publică centrală pe motiv de omisiune a termenului limită de 30 de zile.

Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă sunt următoarele:

Articolul 49. Inadmisibilitatea participării repetate a judecătorului la judecarea aceleiaşi pricini

(2) Judecătorul care a luat parte la judecarea pricinii în instanţă de apel nu mai poate participa la judecarea ei în primă instanţă, repetat, în instanţă de apel şi nici în instanţă de recurs.

(3) Judecătorul care a luat parte la judecarea pricinii în instanţă de recurs nu mai poate participa la judecarea ei în primă instanţă şi nici în instanţă de apel.

Pretenţii

1. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, că procedurile au fost inechitabile; că Curtea Supremă de Justiţie nu a fost imparţială, deoarece judecătorul N.C. a luat parte de două ori în proceduri; că Curtea Supremă de Justiţie nu şi-a motivat hotărârile sale; că Consiliul municipal Chişinău nu a fost atras în proceduri; că Procuratura Generală nu avea dreptul de a iniţia proceduri din numele Guvernului, deoarece terenul litigios aparţinea administraţiei publice locale, prin urmare, doar Ministerul Administraţiei Publice Locale putea să fie reclamant.

2. De asemenea, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, că ingerinţa în dreptul său de proprietate a fost ilegală şi disproporţionată.

Întrebările Curţii adresate părţilor:

1. Relevă oare procedurile civile o violare a drepturilor reclamantului garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei? În special, a fost oare Curtea Supremă de Justiţie, care a adoptat hotărârea finală în această cauză, imparţială, după cum este cerut de articolul 6 § 1 al Convenţiei, având în vedere participarea judecătorului N.C. la examinarea cauzei la 2 noiembrie 2006?

2. Părţile sunt invitate să comenteze dacă procedurile au fost echitabile în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei, având în vedere aparenta jurisprudenţă contradictorie a Curţii Supreme de Justiţie în privinţa împuternicirii Procuraturii Generale de a contesta, în numele administraţiei publice centrale, deciziile consiliilor locale privind administrarea patrimoniului lor (a se vedea Beian v. Romania (no. 1), nr. 30658/05, §§ 37 şi urm.). Părţilor li s-a solicitat să comenteze soluţiile adoptate de către Curtea Supremă de Justiţie în cauzele citate la „Dreptul şi practica interne relevante”, în comparaţie cu cea adoptată în prezenta cauză.

3. În continuarea celei de-a doua întrebări, părţilor li s-a cerut să comenteze aparenta jurisprudenţă contradictorie a Curţii Supreme de Justiţie în privinţa termenului limită pentru cererile depuse de Procuratura Generală în favoarea statului. Părţilor li s-a solicitat să comenteze soluţiile adoptate de către Curtea Supremă de Justiţie în cauze precum Dacia v. Moldova, Straisteanu and Others v. Moldova (comunicată), Baroul Partner-A v. Moldova (comunicată), precum şi în cauzele citate la „Dreptul şi practica interne relevante”, în comparaţie cu cea adoptată în prezenta cauză.

4. Relevă oare anularea deciziei Primăriei Chişinău din 27 iunie 2000, a deciziei Consiliului municipal Chişinău din 30 decembrie 2004 şi a contractului de vânzare din 20 ianuarie 2005 o violare a drepturilor reclamantului prin prisma articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie?

Guvernului i s-a solicitat prezentarea copiei întregului dosar în procedurile din această cauză în faţa instanţelor de judecată naţionale.