29 07 2008

La 29 iulie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea Flux (nr. 6) c. Moldovei (cererea nr. 22824/04).

În această cauză, reclamantul, ziarul „Flux”, a publicat, la 4 februarie 2003, un articol intitulat „Elevii liceului „Spiru Haret” se calcă în picioare”. Articolul se baza pe o scrisoare anonimă care se pretinde a fi primită de la un grup de părinţi ai elevilor de la liceul Spiru Haret. Scrisoarea critica situaţia din şcoală, şi anume supraaglomerarea claselor şi lipsa de condiţii adecvate pentru elevi. În ea se mai menţiona că directorul liceului nu folosea fondurile şcolii în scopuri potrivite, cheltuind banii pentru amenajarea biroului său şi construirea unui veceu personal, lansarea ziarului şcolii care publica doar articole despre relaţii de dragoste şi sex. În scrisoare se mai spunea că directorul lua mită în sumă de 200–500 de dolari USD pentru înscrierea elevilor la şcoală şi că autorii scrisorii au refuzat să o semneze de teama represiunilor împotriva copiilor lor.

La o dată nespecificată, directorul şcolii şi echipa editoriale a ziarului şcolii au cerut ziarului Flux de a publica o replică articolului din 4 februarie 2003, dar cererea lor a fost respinsă. Această replică a fost publicată în alt ziar, „Jurnal de Chişinău”. În replică se menţiona că articolul a fost editat fără a se respecta etica jurnalistică, deoarece nu a fost cerută şi opinia lor. Directorul scolii a recunoscut că clasele sunt supraaglomerate, dar aceasta se datora popularităţii şcolii, că a fost renovat nu doar biroul său, ci şi alte părţi ale liceului. În ceea ce priveşte luarea de mită, aceasta era o acuzaţie prea serioasă pentru a fi publicată fără un suport probatoriu. Echipa editorială a ziarului şcolii a subliniat că în ziar sunt publicate multe alte articole ce ţin de sport, evenimente culturale şi şcolare.

La 14 februarie 2003, ziarul reclamant a publicat un articol ca răspuns la articolul din Jurnal de Chişinău. Acesta, printre altele, se referea la vizita echipei editoriale a ziarului şcolii, despre tentativa directorului liceului de a afla semnatarii scrisorii publicate, precum şi despre mărturisirile lui V.L., care se pretindea a fi fostul coleg de facultate al directorului liceului şi care a confirmat declaraţia referitoare la luarea de mită.

La o dată nespecificată, directorul a iniţiat proceduri civile de defăimare împotriva ziarului, susţinând că mai multe declaraţii din articolul sus-menţionat îl defăimau. Pe parcursul procedurilor, ziarul reclamant a chemat 3 martori, inclusiv pe V.L., care au confirmat că se lua mită pentru înscrierea elevilor la liceul Spiru Haret.

La 18 septembrie 2003, Judecătoria Buiucani a dat câştig de cauză directorului liceului, conchizând că declaraţiile celor 3 martori nu erau suficiente pentru a răsturna principiul prezumţiei nevinovăţiei directorului. Ziarul a fost obligat să publice o dezminţire în termen de 15 zile şi să plătească directorului liceului MDL 1,350 (EUR 88 la acea dată). În ceea ce priveşte declaraţiile martorilor, instanţa a menţionat că ea nu are motive să nu creadă martorii, însă, pentru a declara pe cineva vinovat de luare de mită este nevoie de o hotărâre judecătorească de constatare a acestui fapt. În urma apelului declarat de ambele părţi, la 23 decembrie 2003, Curtea de Apel Chişinău a respins cererea ziarului reclamant ca fiind neîntemeiată, precum şi cea a directorului liceului, statuând că directorul era o figură publică şi trebuia să fie mai tolerant la critică. Ziarul reclamant a înaintat o cerere de recurs la Curtea Supremă de Justiţie, argumentând că scopul articolului nu a fost de a-l acuza pe directorul liceului de luare de mită, ci de a face publice zvonurile ce circulau cu privire la acest subiect şi că ziarul a reprodus declaraţiile unor terţe părţi. La 31 martie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul ziarului.

În faţa Curţii, ziarul Flux pretindea violarea art. 10 CEDO (libertatea de exprimare), prin obligarea sa la plata despăgubirilor şi publicarea dezminţirii în cauza în defăimare intentată de directorul liceului Spiru Haret.

Curtea a constatat, cu 4 voturi pro şi 3 contra, că nu a avut loc violarea art. 10 CEDO.

Curtea a examinat dacă jurnalistul ce a scris articolul a acţionat cu bună-credinţă şi potrivit eticii profesionale prin prisma următorilor factori: natura şi gradul defăimării, modul în care articolul în litigiu a fost scris şi măsura în care ziarul reclamant putea, în mod rezonabil, să considere sursele sale ca fiind de încredere.

Curtea a notat că, pe parcursul procedurilor judiciare naţionale, ziarul reclamant a făcut tentative de a prezenta declaraţiile litigioase nu ca o acuzare directă a directorului liceului de luare de mită, ci ca o încercare de a aduce în atenţia publicului fenomenul luării de mită în şcoli. Curtea a găsit acest argument nesatisfăcător şi a considerat că în ambele articole declaraţiile au fost suficient de explicite pentru a sugera cititorilor că directorul liceului era vinovat de luare de mită.

În ceea ce priveşte comportamentul ziarului reclamant, Curtea a notat că, în pofida acuzaţiilor serioase împotriva directorului conţinute în scrisoarea publicată la 4 februarie 2003, jurnalistul nu a încercat să-l contacteze şi să-l întrebe opinia sa. Din textul articolului, nu rezultă că jurnalistul ar fi dus vreo investigaţie cu privire la subiectele menţionate în scrisoarea anonimă. Mai mult ca atât, atunci când directorul liceului şi echipa editorială a ziarului liceului au solicitat dreptul de a publica o replică, ei au fost refuzaţi pe motiv că replica lor era considerată ofensatoare. Având în vedere termenii replicii publicate în Jurnal de Chişinău, Curtea nu a găsit limbajul folosit ca fiind ofensator. Directorul a acuzat ziarul de comportament neprofesionist, însă această reacţie era normală şi proporţională conţinutului primului articol.

Ziarul reclamant a declarat că scopul articolului din 14 februarie 2003 a fost de a discuta chestiuni de interes public. Totuşi, în lumina repetării unor acuzaţii împotriva directorului preluate din articolul din 4 februarie 2003 şi a limbajului utilizat, Curtea a privit acest articol mai degrabă ca o formă de represiune împotriva persoanelor care au pus în discuţie profesionalismul ziarului. Mai mult, tonul articolului este batjocoritor şi articolul conţine o insinuare referitor la o pretinsă relaţie între director şi o profesoară, fără nicio probă, precum şi în pofida principiului autorităţii pe care profesorii trebuie să o aibă în ochii elevilor săi.

Ziarul reclamant s-a străduit să repare omisiunea pe care a comis-o în primul articol când a citat zvonuri din culoare precum că directorul ar lua mită. Doar în cadrul procedurilor civile el a mai chemat doi martori suplimentari în încercarea de a aduce suport probatoriu acuzaţiilor de luare de mită. Curtea a subliniat că nu acceptă motivarea primei instanţe, conform căreia declaraţiile privind comportamentul ilegal al unei persoane trebuie să fie probate mai întâi în procedurile penale. Cu toate acestea, trebuie de accentuat faptul că dreptul la libertatea de exprimare nu poate oferi ziarelor un drept absolut de a acţiona într-un mod iresponsabil, învinuind persoanele de comiterea ilegalităţilor, în absenţa bazei de fapt la momentul publicării (a se vedea Bladet Tromsø and Stensaas v. Norway [GC], no. 21980/93, § 66, ECHR 1999‑III) şi fără a le oferi posibilitatea de a se opune acuzaţiilor. Există limite la dreptul lor de a răspândi informaţii publicului şi trebuie să fie instituită o balanţă între acest drept şi drepturile celor afectaţi.

Mai mult, Curtea a avut în vedere şi comportamentul neprofesionist al ziarului reclamant şi suma relativ modestă a daunelor care au fost achitate în cadrul procedurilor civile de defăimare.

Având în vedere toate circumstanţele acestei cauze, Curtea a considerat că soluţia instanţelor naţionale a stabilit o balanţă justă între interesele petiţionarului în procedurile naţionale şi cele ale ziarului reclamant.

În lumina celor expuse mai sus şi a faptului că ziarul reclamant a acţionat în flagrant, încălcând obligaţiile unui jurnalism responsabil, ingerinţa în exercitarea dreptului său la libera exprimare a fost justificată. Prin urmare, nu a avut loc violarea art. 10 CEDO.

Judecătorii Giovanni Bonello, David Thór Björgvinsson şi Ján Šikuta au avut o opinie separată.

Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către Vladislav GRIBINCEA, membru al organizaţiei obşteşti „Juriştii pentru drepturile omului”.