10/04/2007

Curtea are o competenţă limitată. Conform art. 32 al Convenţiei, Curtea are doar competenţa privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a protocoalelor sale. În caz de dispută, doar Curtea poate decide asupra competenţei sale.

Competenţa Curţii este limitată de părţi, timp, pretenţiile pe care le poate examina şi teritoriu. Astfel, distingem competenţa Curţii:

a) ratione personae;

b) ratione temporis;

c) ratione materiae;

d) ratione loci.

a) Competenţa ratione personae

Pot depune cerere la Curte persoanele fizice, organizaţiile neguvernamentale, grupurile de particulari şi statele membre la Convenţie.

Curtea va examina doar cererile introduse contra statelor părţi la Convenţie. Conform art. 59 alin. 1 al Convenţiei, pot fi parte la Convenţie doar statele membre ale Consiliului Europei. La data de 04.04.2007, existau 46 de state pentru care Convenţia a intrat în vigoare.  

Curtea nu poate fi sesizată cu cereri împotriva persoanelor private. Pârât la Curte poate fi doar un stat. Convenţia însă obligă statul parte să întreprindă toate măsurile pentru a nu admite încălcarea drepturilor garantate de Convenţie de către persoanele privare (obligaţii pozitive). Nerespectarea acestei obligaţii angajează responsabilitatea statului în temeiul Convenţiei (ex. în cauza Istrate c. Moldovei, hot. 13.06.2006, autorităţile statului nu au contribuit suficient la executarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile împotriva unei persoane private).

b) Competenţa ratione temporis

Curtea nu va examina decât pretenţiile care se referă la situaţiile care au avut loc după ce Convenţia a intrat în vigoare pentru statul respectiv. Curtea, de asemenea, nu este competentă de a examina cererile care au fost depuse cu omiterea termenului de 6 luni.

Curtea va examina totuşi situaţiile litigioase care au avut loc până la intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul respectiv, dacă procedurile judiciare cu privire la contestarea acestor acte s-au sfârşit după intrarea în vigoare a Convenţiei (ex. în cauza Gorizdra c. Moldovei, dec. 02.07.2002, Curtea a examinat temeinicia pretenţiei cu privire la echitatea procedurilor judiciare, privind contestarea legalităţii alegerilor municipale din 1995, care s-au finalizat cu o hotărâre judecătorească din 1998).

Convenţia şi protocoalele sale adiţionale intră în vigoare pentru statul parte la ziua depunerii instrumentului de ratificare Secretarului General al Consiliului Europei.

Convenţia Europeană şi protocoalele sale adiţionale existente în 1997 au intrat în vigoare pentru Republica Moldova la 12 septembrie 1997. Protocolul nr. 13 la Convenţie (abolirea pedepsei cu moartea în toate împrejurările) a intrat în vigoare pentru Republica Moldova la 01.02.2007. Protocolul nr. 14 la Convenţie (reformarea mecanismului de examinare a cererilor) a fost ratificat de Moldova la 22.08.2005, însă încă nu a intrat în vigoare. Republica Moldova nu a ratificat Protocolul nr. 12 la Convenţie (interzicerea generală a discriminării).

Un stat parte la Convenţie poate denunţa Convenţia în modul stabilit de art. 58 al Convenţiei. După denunţare, statul nu va mai fi legat de obligaţiile stabilite de Convenţie, însă denunţarea nu va afecta situaţiile comise anterior datei de la care denunţarea îşi produce efectele.

c) Competenţa ratione materiae

A. Principii

Pentru a fi admisibilă, cererea trebuie să se refere la un drept protejat prin Convenţie şi protocoalele sale intrate în vigoare pentru statul pârât. Statul membru la Convenţie nu este ţinut să respecte drepturile garantate de protocoalele adiţionale la Convenţie la care nu este parte.

B. Drepturile protejate

Drepturile protejate de Convenţie şi protocoalele sale sunt:

• dreptul la viaţă (art. 2 CEDO, Protocolul nr. 6 şi Protocolul nr. 13);
• interzicerea torturii (art. 3 CEDO);
• interzicerea sclaviei şi a muncii forţate (art. 4 CEDO);
• dreptul la libertate şi siguranţă (art. 5 CEDO);
• dreptul la un proces echitabil (art. 6 CEDO);
• interdicţia condamnării pentru acţiuni sau inacţiuni care nu constituie infracţiuni la ziua comiterii (art. 7 CEDO);
• dreptul la respectul vieţii private, de familie, a domiciliului şi a corespondenţei (art. 8 CEDO);
• libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 9 CEDO);
• libertatea de a comunica şi de a primi informaţii ori idei (art. 10 CEDO);
• libertatea de întrunire paşnică şi de asociere (art. 11 CEDO);
• dreptul de a se căsători şi întemeia o familie (art. 12 CEDO);
• dreptul la respectarea bunurilor sale (art. 1 al Protocolului nr. 1);
• dreptul la instruire (art. 2 al Protocolului nr. 1);
• dreptul la alegerea liberă a corpului legislativ (art. 3 al Protocolului nr. 1);
• interzicerea privării de libertate pentru imposibilitatea de e executa o obligaţie contractuală (art. 1 al Protocolului nr. 4);
• libertatea circulaţiei (art. 2 al Protocolului nr. 4);
• interzicerea expulzării cetăţenilor proprii (art. 3 al Protocolului nr. 4);
• interzicerea expulzării colective a străinilor (art. 4 al Protocolului nr. 4);
• garanţiile procedurale în caz de expulzare a străinilor(art. 1 al Protocolului nr. 7);
• dreptul persoanei declarate vinovate de infracţiune să ceară examinarea condamnării sale de către o jurisdicţie superioară (art. 2 al Protocolului nr. 7);
• dreptul la compensare în caz de eroare judiciară (art. 3 al Protocolului nr. 7);
• dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru săvârşirea aceleiaşi infracţiuni (art. 4 al Protocolului nr. 7);
• egalitatea între soţi (art. 5 al Protocolului nr. 7);
• dreptul de adresare efectivă la o instanţă naţională cu privire la pretinsa violare a dreptului garantat de Convenţie sau protocoalele sale (art. 13 CEDO);
• interzicerea discriminării în exercitarea drepturilor garantate de Convenţie şi protocoalele sale (art. 14 CEDO); şi
• interzicerea generală a discriminării (Protocolul nr. 12).

Astfel, Convenţia nu garantează:

• dreptul de a fi numit într-un post cu funcţie publică (X c. Marii Britanii, dec. 12.03.1981; Ergul c. Turciei, dec. 17.01.1996);
• dreptul la autodeterminare (X c. Olandei, dec. 04.10.1976);
• dreptul la eliberarea permisului de conducere a automobilului (X c. Germaniei, dec. 07.03.1977);
• dreptul la azil politic (L.I. c. Suediei, dec. 08.09.1993);
• dreptul la un anumit standard de viaţă (Andersson c. Suediei, dec. 04.03.1986); etc.

Termenii folosiţi în Convenţie pentru a defini un drept au un sens autonom. Semnificaţia acestor termeni urmează a fi determinată prin studierea jurisprudenţei Curţii în cazuri comparabile.

C. Rezervele

Chiar dacă Convenţia a intrat în vigoare pentru un stat, aceasta nu înseamnă numaidecât că statul este legat de toate prevederile Convenţiei de la momentul intrării în vigoare a acesteia. La momentul semnării sau depunerii instrumentului de ratificare, statul poate formula o rezervă când este nevoie de modificarea unei legi în vigoare şi care este incompatibilă cu Convenţia. Statele recurg des la această procedură.

Convenţia admite rezerve doar pe perioada până la modificarea legii incompatibile cu Convenţia la momentul ratificării şi nu admite rezerve cu caracter general (a se vedea Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei, dec. 04.07.2001). O rezervă are un caracter general „fie atunci când ea nu se referă la o dispoziţie specifică a Convenţiei, fie atunci când ea este formulată într-un mod care nu permite de a-i defini sfera de aplicare” (a se vedea Temeltasch c. Elveţiei, raportul Comisiei din 05.05.1982, para. 84).

D. Rezervele Republicii Moldova

Republica Moldova a ratificat Convenţia prin Hotărârea Parlamentului nr. 1298 din 24.07.97. La ratificare, Parlamentul Republicii Moldova a declarat următoarele:

„1. Republica Moldova declară că nu va putea asigura respectarea dispoziţiilor Convenţiei în ce priveşte omisiunile şi actele comise de organele autoproclamatei republici nistrene pe teritoriul controlat efectiv de ele până la soluţionarea definitivă a diferendului din această zonă.

2. În temeiul articolului 64 din Convenţie, Republica Moldova formulează o rezervă la articolul 4, având drept efect păstrarea posibilităţii aplicării pedepsei penale în formă de muncă corecţională fără privaţiune de libertate, aşa cum este prevăzut de articolul 27 din Codul penal, şi respectiv, a pedepsei administrative în formă de muncă corecţională, aşa cum este prevăzut de articolul 30 din Codul cu privire la contravenţiile administrative. Rezerva va produce efecte pe parcursul unui an de la data intrării în vigoare a Convenţiei pentru Republica Moldova.

3. În temeiul articolului 64 din Convenţie, Republica Moldova formulează o rezervă la articolul 5, paragraful 3 având drept efect continuarea eliberării mandatului de arest de către procuror, aşa cum este prevăzut de articolul 25 din Constituţia Republicii Moldova, de articolul 78 din Codul de procedură penală şi de articolul 25 din Legea nr. 902-XII din 29 ianuarie 1992 cu privire la Procuratură. Rezerva va produce efecte pe parcursul a 6 luni de la data intrării în vigoare a Convenţiei pentru Republica Moldova.

4. În temeiul articolului 64 din Convenţie, Republica Moldova formulează o rezervă la articolul 5 având drept efect păstrarea posibilităţii aplicării de sancţiuni disciplinare militarilor sub formă de arest de către comandanţii superiori, aşa cum este prevăzut de articolele 46, 51-55, 57-61 şi 63-66 din Regulamentul disciplinar al Forţelor Armate, aprobat prin Legea nr. 776-XIII din 13 martie 1996.

5. Republica Moldova interpretează dispoziţiile celei de-a doua propoziţii din articolul 2 al primului Protocol adiţional la Convenţie ca neimpunând obligaţii financiare suplimentare statului referitoare la stabilimentele şcolare de orientare filozofică sau religioasă, altele decât cele prevăzute de legislaţia internă.”

Prin decizia Curţii din 04.07.2001 în cauza Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei, Curtea a constatat că p.1 al declaraţiei Republicii Moldova la momentul ratificării nu reprezintă o „rezervă” valabilă în sensul art. 57 al Convenţiei, deoarece este generală, nu se referă la o dispoziţie a Convenţiei şi aplicabilitatea ei nu este limitată în timp. Prin urmare, această declaraţie nu exclude responsabilitatea Moldovei pe teritoriul controlat de „organele autoproclamatei republici nistrene”.

E. Derogarea în caz de stare de urgenţă

În caz de război sau de pericol care ameninţă viaţa naţiunii care au apărut după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul parte, statul poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de Convenţie, în modul stabilit de art. 15 al Convenţiei. Aceste măsuri trebuie să fie conforme cu situaţia de fapt şi nu trebuie să contravină dreptului internaţional (a se vedea Irlanda c. Regatului Unit, hot. 18.01.1978, para. 207). O asemenea derogare, însă, nu poate fi formulată de la art. 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte ilicite de război, de la art. 3, art. 4 para. 1 şi de la art. 7 ale Convenţiei.

d) Competenţa ratione loci

A. Conceptul de „jurisdicţie”

Conform art. 1 al Convenţiei, statele părţi recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile garantate de Convenţie. Această normă urmează a fi interpretată ca garantând respectarea drepturilor omului pe teritoriul statului, care este general recunoscut conform dreptului internaţional.

Convenţia nu leagă obligaţia statului de a asigura respectarea drepturilor omului de teritoriul său, ci de „jurisdicţia” sa. Curtea nu a dat o definiţie exhaustivă conceptului de „jurisdicţie”, însă l-a asimilat cu controlul efectiv de facto asupra unui teritoriu, indiferent dacă acest control este legitim sau nu conform dreptului internaţional (a se vedea Loizidou c. Turciei, hot. 23.03.1995).

B. Controlul nerecunoscut al teritoriilor străine

În anumite circumstanţe, statele pot controla efectiv şi un teritoriu străin. Convenţia impune statului parte la Convenţie care controlează efectiv un teritoriu străin să asigure respectarea drepturilor omului pe acest teritoriu. În cazul ocupaţiilor ilegale a unui anumit teritoriu, statele tind să nege controlul efectiv al acestui teritoriu. Simplul fapt al negării jurisdicţiei nu înlătură prin sine competenţa Curţii ratione loci de a examina pretinsele violări comise pe teritoriul străin controlat. Curtea va examina de sine stătător dacă statul exercită sau nu un control efectiv asupra teritoriului în cauză.

Pentru ca un control să fie efectiv, nu este necesar de a determina dacă statul exercită de fapt un control detaliat asupra politicilor şi faptelor autorităţilor din regiunea situată în afara teritoriului său naţional, deoarece chiar un control general al regiunii poate angaja responsabilitatea acestui stat (a se vedea Loizidou c. Turciei, hot. 18.12.1996, para. 52).

Obligaţia de a asigura, într-o asemenea regiune, respectarea drepturilor garantate de Convenţie rezultă din înfăptuirea unui astfel de control, exercitat în mod direct, prin intermediul forţelor sale armate sau prin intermediul unei administraţii locale subordonate (a se vedea Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei, hot. 08.07.2004, para. 314).

Pentru a determina dacă administraţia locală este subordonată statului, este puţin relevantă lipsa dependenţei administrative a acestei administraţii de sistemul administrativ al statului parte. În cauza Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei, Curtea a constatat că Federaţia Rusă este responsabilă pentru acţiunile autorităţilor aşa-numitei republici moldoveneşti nistrene, care este un regim secesionist ce ocupă teritoriul din partea de est a Republicii Moldova care nu este controlat de autorităţile de la Chişinău, deoarece regimul secesionist a fost creat cu sprijinul Federaţiei Ruse, pe acest teritoriu se află armate ruseşti cu un arsenal militar important, forţele armate ruse au transferat armament şi bunuri cu destinaţie nemilitară regimului transnistrean fără acordul Republicii Moldova, deoarece Federaţia Rusă a acordat suportul financiar regimului transnistrean, datorită instituirii relaţiilor comerciale între întreprinderile din Transnistria şi întreprinderi ruse controlate de stat şi datorită suportului politic din partea liderilor şi autorităţilor ruse. În această cauză Curtea a notat că regimul transnistrean se află „sub controlul efectiv sau cel puţin sub influenţa decisivă a Federaţiei Ruse” (idem, para. 392).

C. Jurisdicţia şi obligaţiile pozitive

Când un stat parte este împiedicat să-şi exercite autoritatea sa asupra întregului său teritoriu datorită existenţei unei situaţii de facto care îl constrânge, cum ar fi instalarea unui regim separatist, indiferent dacă este sau nu însoţită de ocupaţia militară a teritoriului de un alt stat, acest stat nu încetează să aibă jurisdicţie în sensul art. 1 al Convenţiei asupra acelei părţi a teritoriului său care este temporar supusă unei autorităţi locale susţinute de forţe rebele sau de un alt stat.

O asemenea situaţie de fapt reduce scopul acestei jurisdicţii numai la obligaţiile pozitive ale statului parte faţă de persoanele aflate pe teritoriul acestuia. În acest sens, statul respectiv trebuie să folosească toate mijloacele legale şi diplomatice disponibile faţă de state terţe şi organizaţii internaţionale, pentru a continua să garanteze respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. Aceste obligaţii sunt de mijloace şi nu de rezultat (idem, para. 333). Pentru a stabili dacă obligaţia pozitivă a fost respectată, Curtea va verifica dacă măsurile care au fost luate au fost corespunzătoare şi suficiente în fiecare caz în parte. În cazul unei omisiuni parţiale sau totale de a lua măsuri, sarcina Curţii este de a determina în ce măsură un efort minim era totuşi posibil şi dacă acesta trebuia întreprins (idem, para. 334).

Aspectul obligaţiilor pozitive cu privire la jurisdicţia statului a fost formulat de Curte, pentru prima dată, în cauza Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei (citată mai sus). În această cauză, obligaţiile pozitive ale Republicii Moldova se referă atât la măsurile necesare pentru a restabili controlul său asupra teritoriului transnistrean, ca o exprimare a jurisdicţiei sale, cât şi la măsurile de asigurare a respectării drepturilor reclamanţilor, inclusiv încercările de a asigura eliberarea lor (idem, para. 339).

În cauza Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei Curtea a constatat că până în luna mai a anului 2001 Moldova a întreprins suficiente măsuri pentru a-şi onora obligaţiile pozitive în temeiul art. 1 al Convenţiei. Curtea a constatat că Moldova nu şi-a onorat această obligaţie pozitivă după luna mai a anului 2001 deoarece după această dată, în cadrul negocierilor cu separatiştii, autorităţile Republicii Moldova s-au limitat doar la punerea în discuţie a situaţiei reclamanţilor în mod verbal, fără a încerca să ajungă la un acord care să garanteze respectarea drepturilor reclamanţilor prevăzute de Convenţie; nu exista un plan general cu privire la reglementarea conflictului transnistrean care să se refere la situaţia reclamanţilor; nu a existat nici un demers pe care autorităţile moldoveneşti l-ar fi întreprins pe lângă autorităţile Federaţiei Ruse după luna mai 2001 pentru a obţine eliberarea celorlalţi reclamanţi iar la audierea din 6 iunie 2001 Guvernul Moldovei s-a abţinut de a susţine responsabilitatea Federaţiei Ruse pentru pretinsele violări, iar Guvernul Republicii Moldova avea posibilitatea să întreprindă măsuri pentru a asigura respectarea drepturilor reclamanţilor (idem, para. 348-352).

D. Cazuri clasice de extrateritorialitate

Jurisdicţia statului se extinde şi asupra situaţiilor în care persoana se află sub autoritatea organelor acestui stat pe un teritoriu străin, unde statul respectiv nu exercită un control efectiv (ex. operaţiuni ale serviciilor speciale pe teritoriul unui stat străin, a se vedea Stocké c. Germaniei, dec. 12.10.1989, para. 166).

Sunt asimilate teritoriului statului şi bordul navelor maritime şi aeronavelor (a se vedea Öcalan c. Turciei, hot. 12.05.2005) şi sediul reprezentanţelor diplomatice sau consulare.

E. Jurisdicţia şi coloniile statului parte la Convenţie

Convenţia a instituit un mecanism special cu privire la aplicabilitatea ei în coloniile statelor parţi (teritoriile ale căror relaţii internaţionale ele le asigură). Astfel, conform art. 56 alin.1 al Convenţiei, statele nu vor fi obligate să asigure respectarea Convenţiei pe teritoriul coloniilor sau a unei colonii, decât dacă ele consimt printr-o declaraţie expresă acest lucru (a se vedea Gillow c. Regatului Unit, dec. 09.12.1982;  Yonghong c. Portugaliei, dec. 25.11.1999).

La ratificarea Convenţiei, Republica Moldova a făcut o declaraţie precum că nu va putea asigura respectarea dispoziţiilor Convenţiei în ce priveşte omisiunile şi actele comise de organele autoproclamatei republici nistrene pe teritoriul controlat efectiv de ele. Curtea a examinat această declaraţie prin prisma art. 56 al Convenţiei şi a constatat că această declaraţie nu poate exclude aplicarea Convenţiei în regiunea transnistreană în raport cu Republica Moldova deoarece spiritul art. 56 al Convenţiei nu admite limitarea aplicării Convenţiei doar la o parte a teritoriului ţării (a se vedea Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei, dec. 04.07.2001), adică se referă doar la colonii.